Dan Hăulică iese din plasma unei modeste familii românești, cea care și-a dus zilele mai cu seamă într-o uliță patriarhală a Iașilor, pe strada Octav Botez, capăt cu Sărăria, adică în mahalaua Muntenimii, cum i se zicea acestei părți de târg în Evul de Mijloc. Din acest mediu al „mulțimii tăcute” ni s-a dăruit un savant și un făuritor al spectacolului ideilor și expresiei. Este în această geneză a aristocrației spiritului o alchimie misterioasă, de vreme ce din cealaltă ramură a familiei, una încă mai de la talpa țării, din neam de țărani din Ipatele, s-a ridicat la treapta cea mai înaltă a științei vărul său, fiziologul Ioan Hăulică. Aceste două vlăstare ale seminției au intrat în elita elitelor intelighenției românești, în Academia Română.
Dacă Ioan Hăulică s-a îndreptat spre științele exacte, către medicină, Dan Hăulică s-a dedicat umanioarelor. A făcut-o original și roditor, în sensul că demersul său umanist și-a tras întodeauna sevele nu numai din talent și intuiție, ci și dintr-o deplină stăpânire a temeiurilor teoretice, a legilor lăuntrice ale domeniului, precum și o erudiție cu întinse deschideri, ramificații și solidă temelie, mai ales clasică.
Acest înțelept ce ni s-a dat este rezultatul unui precoce și statornic apetit pentru lectură și carte. În toamna anului 2010 am cutezat a păși, creionându-i un portret de televiziune, în grădinile semiramidice ale biografiei acestui rasat intelectual român, exponent strălucit al culturii naționale în lume, receptat ca o personalitate de răsunet internațional prin alegerea sa în 1981 ca președinte al Asociației Internaționale a Criticilor de Artă și al Uniunii Latine. Zugrăvindu-i chipul pe micul ecran, am umblat prin Iași „În căutarea urmelor și a sinelui”, cum s-a intitulat filmul. Mi s-au revelat cu acest prilej unele din tainele alcătuirii acestei proteice figuri spirituale românești.
Desigur, a fost întâi și întâi ursita. Flanând în filmări pe ulița copilăriei, pe lângă Biserica Sfântul Haralmabie, a cărei siluetă elansată i-a atras luarea aminte încă din acea vreme, Dan Hăulică reînvia în privirea și rostirea lui figura lui Octav Botez, care-și făcea tacticos pe aici plimbarea de seară, ori fuga de Bach a pașilor lui Sergiu Celibidache, în drumul său spre casă sau în târg. Gândul lui Dan Hăulică nu zburase întâmplător înspre aceste plăsmuiri mitice, ce-i populaseră copilăria. Reîntoarcerea nostalgică într-acolo tălmăcea de fapt aspirația acelei vârste a începuturilor și felul în care se croia drumul sub înrâurirea modelelor.
Așa cum unii oameni citesc în stele, sau dibuie dintr-o ochire adulmecătoare vâna de apă de sub pământ, tot la fel Dan Hăulică era subjugat din acea frăgezime a existenței de literă și de miezul său de înțeles. Tot atunci, în toamna lui 2010, cu ocazia filmărilor ne-am dus cu Domnia Sa și cu Doamna Cristina, distinsa sa soție, la Biblioteca Politehnicii, în somptuoasele interioare ce găzduiseră odinioară Biblioteca Universității. Dan Hăulică a vroit să-mi arate locul unde se scălda, licean fiind, în apele cele înmiresmate ale cărții, iubirea sa sfântă, grație profesorului N.I. Popa, ilustrul comparatist, cel care-i remarcase erudiția neobișnuită și setea de lectură și venise în întâmpinare acesteia, deschizându-i porțile tezaurului cărților, altfel inaccesibil elevilor de liceu. N.I. Popa a fost unul dintre primii săi mentori, cel care i-a încurajat zborul cutezător pe meridianele culturii și frenezia comparatistă, ce prinsese aripi. Mai apoi s-a găsit sub influența la fel de binefăcătoare a altui scânteietor catalizator de spirit, a lui George Călinescu, căruia îi devenise, la București, colaborator la Institutul de Istorie și Teorie Literară al Academiei. Lecția călinesciană a fost benefică și a stimulat rostirea originală, sprinteneala inteligenței, capacitatea asociativă arborescentă, cu podoabe baroce. Sub aceste înrâuriri și prin neobosite strădanii emancipatoare, discursul s-a construit fermecător, într-o nestăvilită seducție a nerostitului, dar nutrit din zăcămintele cele bogate și pure al cunoașterii.
Dan Hăulică îmi părea de la depărtare că are acea desprindere de lume, ce-i definitorie multor savanți ai omenirii. Apropierea dintre noi, produsă într-un moment tragic, pierderea unei făpturi dragi amândurora, Zoe Dumitrescu Bușulenga, m-a făcut să descopăr, pe lângă resursele sale umanistice, știute și admirate, impresionantele sale rezerve de umanitate și generozitate. Savantul își consacră energiile tinerești și la această vârstă patriarhală (s-a născut în 7 februarie 1932, deci în urmă cu 80 de ani), cauzelor nobile ale culturii românești. Le-a slujit exemplar ca ambasador al Românie la UNESCO. Și acum vibrează și se cheltuie până la ultima picătură de energie pentru crearea unui climat în care valorile să respire, să fie prețuite și așezate la locul cuvenit.
Savantul, aristocratul spiritului este o pildă vie a jertfirii la altarul culturii, de care se învrednicesc unii din fii aleși ai națiunii, așa cum ne-o dovedește Dan Hălulică. Îi dorim ani mulți și spornici și să ne bucure în continuare cu lucrarea sa încărcată de roade.
