29-07-2010 Oare ce mai fac Ciresarii?Maura Anghel Cu siguranta, pentru multi dintre noi adolescenta a fost o perioada frumoasa, plina de nelinisti izvorate din intrebarile care isi cautau raspunsul. Fiecare a trait un timp initiatic, in care a dorit sa cunoasca mai bine lumea, sa-i descopere secretele, sa se afle pe sine si sa realizeze schimbarile esentiale care ii pot marca  viata. Am cerut sfaturi si ne-am cautat modele pe care le-am gasit in oamenii de langa noi, in prieteni, in eroii din carti si din filme. Chiar daca unora le-ar putea parea ciudat, eu recunosc ca ii port mereu dupa mine pe locatarii mosiei Medeleni si pe Ciresari. Oriunde am fost, i-am avut fie in suflet, fie pe noptiera si recitesc si acum cu mare placere multe pasaje din cartile adolescentei mele. Atitudinea ar putea fi banuita de imaturitate, insa dezvaluie sensibilitate si dorinta de aventura, trairi potentate si de filmele pe care le-am vazut de atatea ori incat le invatasem replicile pe de rost. Ce-i drept, si oferta era oarecum limitata, insa existau productii si pentru copii, si pentru adolescenti, si pentru „oameni mari”. Acum, producatorii romani nu mai fac filme pentru tineri. Explicatia tine de sectorul financiar, de marketing, de piata. Un film este o afacere si costa multi bani, care trebuie sa se intoarca la cei care au asigurat finantarea, deci trebuie sa fie lansat pe o piata sigura. Trebuie sa aiba un subiect care vinde (asa cum au fost peliculele despre revolutia din 1989, despre avorturi, despre minorii din puscarii), trebuie sa fie incisiv (abundenta de injuraturi din multe productii romanesti respecta acest standard) si trebuie sa aiba feed-back (lucru demonstrat de premiile acordate de juriile straini si nu numai). Recunosc ca peliculele premiate nu m-au incantat cine stie ce (poate pentru ca stiam subiectul, il traisem si nu imi mai spunea nimic nou?), dar am apreciat munca celor din platouri, la fel cum au facut-o si strainii, pentru care povestile noastre veneau dintr-o alta lume. Si mai este un lucru care nu imi este pe plac: filmele romanesti sunt statice, nu au miscare, actiune, au putine zambete, personajele sunt prea incrancenate. Nu am facut aceste aprecieri din postura unui critic de film, nu sunt si nu ma pretind a fi asa ceva, ci am glasuit doar din fotoliul unui simplu spectator care asteapta si o alta oferta din partea cineastilor romani. Nu am mai vazut demult o productie dedicata adolescentilor si cred ca ar fi nevoie si de astfel de reprezentatii, chiar daca nu ar aduce profituri foarte mari. In cautare de modele, tinerii si-au ales dintre eroii de import fiindca pe plan local nu au gasit. Ei citesc carti cu Hannah Montana, poarta tricouri cu chipul ei, ii imita miscarile vazute in filmele cu celebra adolescenta americana. Am apreciat ca laudabile initiativele ce si-au propus recuperarea eroilor din cartile si filmele romanesti si ma uit cu placere la televizor ori de cate ori grila ne ofera Liceenii, Toate panzele sus, Chiritaori Dumbrava Minunata. Imi plac si filmele cu haiduci, chiar daca sunt facute dupa povesti din vremuri ce mai au relevanta doar pentru istorici. Au dinamism, ofera aventura, au eroi si buni, si rai, si te fac sa visezi. Multi dintre noi spunem ca adolescentii post-decembristi au probleme de comunicare si ca vinovat este Internetul. Nu cred acest lucru. Vina apartine tuturor, si scolii, care ar trebui sa ii invete exercitiul discursului, si familiei, care ar trebui sa le urmareasca mai atent evolutia, si societatii, care trebuie sa le ofere modele si o scala de valori. Educatia nu se face doar prin manuale, ci si prin spectacole de teatru si de opera, prin concerte si prin filme dedicate lor. In Romania nimeni nu mai produce filme pentru tineri, care astfel au preluat ce le-a oferit strainatatea. American Piesi Scarie Movieau trimis la cos  Ciresarii, iar Lizuca si Veronica plang demult din dulapul in care le-a aruncat  Barbie. Fiecare dintre noi avem eroi, repere umane si exemple despre care ar trebui sa le vorbim tinerilor dar nu din postura de judecator, ci de prieten, prin productii romanesti dedicate lor. Chiar daca este un act de mare curaj, eu cred ca merita sa investim timp si bani in astfel de filme fiindca doar acceptand si cautand mereu ofertele celor de peste riscam sa ne pierdem identitatea.
VREMEA
CURS VALUTAR
HOROSCOP
ARHIVA
PUBLICITATE
DESPRE NOI
HOME
Evenimentul Regional al Moldovei
editia online de miercuri, 08 februarie 2012
 
ZIARE ŞI REVISTE ROMÂNEŞTI
Prima pagina
Prima Pagina Evenimentul
Fata zilei
Fata Zilei
Newsletter



Google
 
29-07-2010


Oare ce mai fac Cireșarii?
Maura Anghel


Cu siguranță, pentru mulți dintre noi adolescența a fost o perioadă frumoasă, plină de neliniști izvorâte din întrebările care își căutau răspunsul. Fiecare a trăit un timp inițiatic, în care a dorit să cunoască mai bine lumea, să-i descopere secretele, să se afle pe sine și să realizeze schimbările esențiale care îi pot marca  viața. Am cerut sfaturi și ne-am căutat modele pe care le-am găsit în oamenii de lângă noi, în prieteni, în eroii din cărți și din filme.

Chiar dacă unora le-ar putea părea ciudat, eu recunosc că îi port mereu după mine pe locatarii moșiei Medeleni și pe Cireșari. Oriunde am fost, i-am avut fie în suflet, fie pe noptieră și recitesc și acum cu mare plăcere multe pasaje din cărțile adolescenței mele. Atitudinea ar putea fi bănuită de imaturitate, însă dezvăluie sensibilitate și dorință de aventură, trăiri potențate și de filmele pe care le-am văzut de atâtea ori încât le învățasem replicile pe de rost. Ce-i drept, și oferta era oarecum limitată, însă existau producții și pentru copii, și pentru adolescenți, și pentru „oameni mari”.

Acum, producătorii români nu mai fac filme pentru tineri. Explicația ține de sectorul financiar, de marketing, de piață. Un film este o afacere și costă mulți bani, care trebuie să se întoarcă la cei care au asigurat finanțarea, deci trebuie să fie lansat pe o piață sigură. Trebuie să aibă un subiect care vinde (așa cum au fost peliculele despre revoluția din 1989, despre avorturi, despre minorii din pușcării), trebuie să fie incisiv (abundența de înjurături din multe producții românești respectă acest standard) și trebuie să aibă feed-back (lucru demonstrat de premiile acordate de juriile străini și nu numai). Recunosc că peliculele premiate nu m-au încântat cine știe ce (poate pentru că știam subiectul, îl trăisem și nu îmi mai spunea nimic nou?), dar am apreciat munca celor din platouri, la fel cum au făcut-o și străinii, pentru care poveștile noastre veneau dintr-o altă lume. Și mai este un lucru care nu îmi este pe plac: filmele românești sunt statice, nu au mișcare, acțiune, au puține zâmbete, personajele sunt prea încrâncenate. Nu am făcut aceste aprecieri din postura unui critic de film, nu sunt și nu mă pretind a fi așa ceva, ci am glăsuit doar din fotoliul unui simplu spectator care așteaptă și o altă ofertă din partea cineaștilor români.

Nu am mai văzut demult o producție dedicată adolescenților și cred că ar fi nevoie și de astfel de reprezentații, chiar dacă nu ar aduce profituri foarte mari. În căutare de modele, tinerii și-au ales dintre eroii de import fiindcă pe plan local nu au găsit. Ei citesc cărți cu Hannah Montana, poartă tricouri cu chipul ei, îi imită mișcările văzute în filmele cu celebra adolescentă americană.

Am apreciat ca lăudabile inițiativele ce și-au propus recuperarea eroilor din cărțile și filmele românești și mă uit cu plăcere la televizor ori de câte ori grila ne oferă Liceenii, Toate pânzele sus, Chirițaori Dumbrava Minunată. Îmi plac și filmele cu haiduci, chiar dacă sunt făcute după povești din vremuri ce mai au relevanță doar pentru istorici. Au dinamism, oferă aventură, au eroi și buni, și răi, și te fac să visezi.

Mulți dintre noi spunem că adolescenții post-decembriști au probleme de comunicare și că vinovat este Internetul. Nu cred acest lucru. Vina aparține tuturor, și școlii, care ar trebui să îi învețe exercițiul discursului, și familiei, care ar trebui să le urmărească mai atent evoluția, și societății, care trebuie să le ofere modele și o scală de valori. Educația nu se face doar prin manuale, ci și prin spectacole de teatru și de operă, prin concerte și prin filme dedicate lor.

În România nimeni nu mai produce filme pentru tineri, care astfel au preluat ce le-a oferit străinătatea. American Pieși Scarie Movieau trimis la coș  Cireșarii, iar Lizuca și Veronica plâng demult din dulapul în care le-a aruncat  Barbie. Fiecare dintre noi avem eroi, repere umane și exemple despre care ar trebui să le vorbim tinerilor dar nu din postura de judecător, ci de prieten, prin producții românești dedicate lor. Chiar dacă este un act de mare curaj, eu cred că merită să investim timp și bani în astfel de filme fiindcă doar acceptând și căutând mereu ofertele celor de peste riscăm să ne pierdem identitatea.

  1. ...
    de DI(i...n@yahoo.com) la data de joi, 29 iulie 2010

    Cum, ce fac cavalerii florii de cires? Sint si ei plecati, asa, un pic... Care prin SUA, care prin Italia, care prin Spania, care prin... Australia... sa isi poata implini si ei visele!



Adauga comentariul tau







 






Tel. 0232246000 | Fax 0232246002 | Orange 0752266266 | contact@evenimentul.ro
Copyright © SC Ziarul Evenimentul SRL Iasi. In varianta tiparita, cotidianul Evenimentul are o arie de distributie care cuprinde 6 judete:
Iasi, Bacau, Botosani, Neamt, Suceava si Vaslui