08-09-2004 Poezia ca arta a distanteiIoan Holban Frapante in literatura Ioanei Ieronim sint figurile acesteia, dispuse in polaritate, asemeni intregului sistem poetic, de la Vara timpurie pina la Inedite. Astfel, apare mereu un misterios zeu (tinar) care citeste in linistea de pe "continentul sudic al Gondwanei" povesti despre Sir Walter Raleigh; zeul e invocat totdeauna ca un semn de carte, al sperantei, adica: "Zeule, nu ma pierde in aceste iluzii invelite in iluzii,/ cercuri inscrise in Cerc/ : n-ai trait tu in pasnica vecinatate cu mine veacuri de-a rindul?/ n-am fost eu (cum ai dorit) o replica/ un automaton/ autoevolutiv autocontemplativ/ mai degraba fictiv, ohé?/ Mantaua de protectie, cum mi-au lasat-o din mosi, s-a lipit de mine/ cu otrava lenta grea/ cit trupul viu dislocat" (Invocatie). Pe celalalt capat al axei se afla ginditorul, esenta insasi a deriziunii: iata portretul sau, antologic, fixind definitiv imaginea lumii surpate, fara valori si cu speranta inabusita, din poezia Ioanei Ieronim: "iti va spune ca fara indoiala implicit si de la sine inteles/ lumea merge mereu inainte pe o spirala ascendenta./ Il cheama Nelu Nastase, filosof/ are toate explicatiile la degetul lui mic/ intreaga lui fiinta inspira multumire sanatate forta/ buzele si obrajii-i lucesc neintrerupt de grasimile/ ultimului festin de carnurile turmelor de porci care/ i-au implinit faptura/ el nu uita totusi complexitatea existentei, miscarea vremii/ ar putea sa mute singur din loc si un car plin, daramite/ niste confrati anemici de indoiala visatori minati poate de sechele/ istorice/ in clipe de rara gingasie sufleteasca povesteste cum il legana mama lui/ taranca sarmana cu talpile goale crapate/ si din miini torcind nopti intregi/ improasca stropi fini de saliva la litera p, rostind la fiece prilej:/ a tine piept/ a avea pondere/ a cadea prada/ Partid si popor/ in chiar aceasta clipa el expune plin de evlavie mecanismul hipnotic al/ celor doi pasi inainte cu ochii spre viitor/ camasa desfacuta pe burta asudata larg sub brat/ raspindeste o subtire mireasma de spray/ profesorul isi trece peste frunte palma laza/ ghiulul fulgera scurt in lumina/ – rentabila si vocatia asta a filosofiei" (Ginditorul II). Acestui cuplu zeu – ginditor, din imaginarul poetic, ii corespunde un altul, din realul sau: batrina (bunica din multe poeme sau aceasta faptura neagra, uscata, "cu ochii tesuti in hatisul pielii", vorbind cu mortii, nemaiasteptind pe nimeni, din poemul Tirgul de haine) si femeia cu pruncul din texte precum Efigie sau origini: punctul incremenit si centrul vital in jurul carora se structureaza universul liric al Ioanei Ieronim. Ineditele sint, si ele, ale scindarii si ale unui timp despletit, mai aproape de istorie, descoperind un anume mesianism si o implicare specific (neo)romantice; Ioana Ieronim se intoarce, insa, mereu, spre sine, parasind retorica "activismului" pentru estetica poeziei inteleasa ca arta a distantei: "soare ascuns in nori/ tu ascuns in vacarmul orasului/ iubirea ascunsa sub haine coclite/ – doar cuvintele, mesageri ai/ lucrurilor nevazute ce le hranesc/ de la distanta/ distanta e a demonului, se spune/ apropierea a lui Dumnezeu/ ne e poezia totusi arta distantei?" (Cintecel). In sfirsit, cele doua carti de proza, Egloga si Triumful Paparudei, ca si textele epice din Inedite, se asociaza poeziei, ilustrind (post)modernul amestec al genurilor: timpul-epoca din proza/ poezie si virsta de aur din poezie/ proza sint ale unui spatiu geografic (zona Risnov si "comunitatea formata in majoritate din sasi") filtrat prin constiinta artistica.