Mereu mi-au plăcut călătoriile și recunosc că i-am invidiat pe toți cei care reușeau să ajungă în orice loc din lume își doreau. La fel am simțit și pentru cei care și-au făcut o meserie din a fi călător – câștigau și bani, vedeau lucruri frumoase, cunoșteau oameni și aflau povești de viață. Nu m-am gândit însă niciodată că pot fi trădătorul proprie-mi pasiuni, așa cum am făcut cu dragostea mea declarată (către toți cei care mă cunosc) pentru călătorii, pasiune pe care am trăit-o cu ochii închiși. Cel care m-a trezit la realitate a fost bătrânul Iași, pe care deunăzi l-am văzut cu alți ochi.
Ori de câte ori se vorbește despre atracțiile turistice din capitala Moldovei toți spun Palatul Culturii ori Catedrala Mitropolitană, clișeu pe care l-am preluat și l-am dat mai departe. A fost nevoie de o zi geroasă de februarie care să-mi aducă aproape parfumul teiului lui Eminescu (păstrat în căușul sufletelor celor care îl iubesc) și culoarea leneșă a vinurilor din bătrâna cetate, daruri pe care le-am primit într-o plimbare pe ulițele urbei moldave.
Iașul este o poveste pe care niciodată nu o vom termina de scris fiindcă în fiecare zi se descoperă câte puțin, ca o codană ce se lasă greu cucerită. Casele vechi boierești, muzeele cu piese inestimabile, lăcașurile de cult și cătunele ce tivesc poala orașului, de toate ar trebui să vorbim atunci când așteptăm ca turiștii să dea năvală. Ne-am plâns că nu avem câștiguri din turism, că străinii preferă alte destinații din țară sau de peste hotare, că alții știu să facă bani de pe urma localităților în care trăiesc, dar niciodată nu ne-am gândit că și noi avem comorile noastre. Dar ca să fim vânzători buni trebuie să ne cunoaștem marfa, iar mulți dintre noi nu știm pe ce și pe lângă câte comori pășim zi de zi. Alții sunt mereu mai buni, alții au lucruri mai frumoase, tradiții mai interesante și obiective mai atrăgătoare, asta aud aproape de fiecare dată când vine vorba despre turismul la Iași. Impresia este dată doar de capacitatea altora de a-și vinde marfa mai bine, fiindcă frumosul este peste tot în jur și, mai ales, în ochii celui care privește.
Turnul Goliei, Grădina Botanică, Teatrul Evreiesc, Ulița Mare, strada Lăpușneanu, mahalaua Tătărașilor ori vechiul Târg al făinii (actualmente strada Albă) sunt valute forte, convertibile oricând în ce monedă vrem, dacă ne dorim să facem acest lucru. Ulițele Păcurarilor (apropo, știți că de la oierii din Oltenia, veniți în pribegie la Iași, i se trage denumirea?) sau dealul Buciumului sunt pline de povești cu care i-am putea vrăji pe oaspeți în nopțile iernilor geroase.
Dar așezarea nu este numai istorie, ci și modernitate. Urbea crește de la an la an, apar locuri noi, oameni frumoși cu afaceri de succes despre care vorbim mai puțin. Iașul are exponenți în foarte multe domenii și străinătatea vorbește deseori despre vedetele noastre pe care nu le prea cunoaștem. Prea modești, mulți nu îndrăznesc să iasă în față cu izbânzile lor aplaudate în țări străine, dar se bucură ori de câte ori sunt invitați acasă, adică la Iași, reveniri pe care le așteaptă cu dor și drag.
Ne-am obișnuit să vedem mai mult partea goală a paharului (o fi vreun defect de moldovean?) și ochii nu ni se mai ridică de pe șantiere sau lucrări de asfaltare. Ne plângem că nu vin turiștii, dar nici nu știm cum să-i chemăm fiindcă nu ne cunoaștem orașul. Străzile din Iași sunt privite doar ca trasee rutiere și trecem indiferenți pe lângă locuri care își spun singure povestea. Ar trebui să fim mai atenți și să învățăm să ascultăm locurile în care trăim, dacă ne dorim ca și alții să le aprecieze. Nu putem cânta fără să cunoaștem partitura și nu putem vedea ce este în jur dacă nu deschidem ochii. Turism fără imagini nu se poate, iar noi trebuie să învățăm să privim.