| |
25-03-2006
Romanul, nu. Traducătorul, da! Dan Doboș
Săptămîna asta nu am citit nici o carte. În românește, fiindcă de citit, am citit o cărțulie pentru copii, scrisă de Terry Pratchett, unul dintre autorii mei favoriți. Cum însă a scrie despre "Only You Can Save Mankind" ar însemna să irosesc spațiul ăsta, fiindcă romanul nu a apărut în românește, o să fac apel la una din rezervele pe care mi le-am pregătit pentru această rubrică. Adică la o carte pe care am cumpărat-o dar nu am reușit să o termin. Jocul orelor, de David Baldacci, este o carte care nu merită să fie cumpărată. Pe lîngă prețul exorbitant, ea propune o acțiune atît de stufoasă, împănată cu atîtea personaje fără carne, face referire la atîtea evenimente și informații care nu sînt furnizate direct cititorului încît e genul de lectură la care trebuie să îți iei notițe. Ca să vă faceți o idee despre ceea ce vreau să spun, notez că romanul debutează prin inventarea unui ucigaș în serie care imită un alt ucigaș în serie, dar și cu un jaf la o familie extrem de bogată, dar roasă de contradicții și secrete îngrozitoare. Lucrurile se ramifică atît de mult și fără rost și fiindcă narațiunea îi urmărește pe cei doi investigatori, personaje paradoxale și greu credibile, în cercetările lor nesistematice. Mai mult, deși povestirea este făcută din punctul lor de vedere, cititorul nu ajunge să știe tot ceea ce știu personajele, de parcă acestea din urmă ar ști că sînt spionate de după foile unei cărți. Adevărata mea supărare pe cartea asta nu ține însă neapărat de faptul că am pierdut banii dați, ci de caracterul ei definitoriu pentru o anumită zonă dragă mie. Romanul Jocul orelor este tradus de Ana Veronica Mircea, o persoană pe care chiar ziarul nostru o publica acum cîțiva ani, în SuperNova, cu excepționale proze SF. În ultimul timp, Ana Veronica Mircea a ajuns la maturitatea expresiei sale literare și are un volum, supra-Viețuitorii, de o reală valoare nu numai pentru genul SF, ci chiar pentru literatura română contemporană. Faptul că o asemenea persoană, ca să se manifeste în spațiul editorial, trebuie să apeleze la traduceri e extrem de trist. Ana Veronca Mircea poate oricînd crea o operă de ficțiune infinit mai valoroasă decît ceea ce traduce. Poate că ar fi bine să vă împărtășesc și din ceea ce știu din domeniul editorial. Ca principiu, cînd se achiziționează drepturi de autor din străinătate, se plătește, în avans, o sumă care se plasează undeva în jurul valorii de 700 de dolari, reprezentînd drepturi de autor. Apoi, în traducere se mai investește o sumă care, în medie, este cam de aceeași dimensiune. 1.400 de dolari, adică 42 de milioane de lei... Parcă ar fi bani pentru un autor român, mai ales că la această sumă se adaugă desigur și restul drepturilor de autor, presupunînd că se vinde și un al doilea tiraj. Lucrurile nu merg însă în acest fel la noi. Și nu e vina editurii RAO, altfel una dintre cele mai serioase instituții de gen de la noi, ci de o situație moștenită, de un gust public pervertit de anii în care s-a tradus mult ceea ce nu am avut voie să citim în perioada comunistă. Una peste alta, deci nu vă recomand Jocul orelor, dar vă sugerez să țineți minte un nume: Ana Veronica Mircea.
|
|
|