După două reușite cu trupa de la Teatrul Maghiar de Stat Cluj în sezoane anterioare, Andrei Șerban a surprins din nou, la începutul anului, cu aceeași companie. În primul rând, neașteptată a fost opțiunea: Hedda Gabler de Henrik Ibsen, un text arareori montat pe scenele noastre, cred că deloc după ´90. Abordarea unor piese ocolite ori uitate e un gest de bine într-un establishment teatral, al nostru, unde încă funcționează în mare măsură principiul contagiunii repertoriale. Însă nu numai relativa rezervă a creatorilor români pentru textul ibsenian l-a atras pe Andrei Șerban. A contat și generozitatea semantică a piesei, deschiderea ei spre aplicarea unui filtru contemporan, care nu-i afectează spiritul, ci îi demonstrează calitatea de operă universală. Cum îl cunoaștem, Șerban și-a asumat statutul de coautor, alături de dramaturg, într-un proiect de relectură a lucrării ibseniene, o lectură actualizantă ce reașează scenic piesa în datele vremurilor noastre. Pe structura ibseniană, căreia i-a păstrat aerul vintage, Șerban a pus accente care-o fac mai accesibilă spectatorului din 2012. Aș zice, utilizând franțuzismele lui Brack, că e o versiune à l´americaine – ilustrația muzicală are hituri de peste ocean din anii ´50-´60, Hedda primește cadou un disc de vinil Marylin Monroe, se vorbește despre o petrecere a burlacilor etc. -, reconstituind în sala Studio a Teatrului clujean o lume a intereselor personale, conjuncturale, de aparență socială. Ghemul relațiilor afective, depănat nu pe structuri de pereche, armonice, ci pe triunghiuri, adică pe perpetua intruziune, e înfățișatnu în registrul realist specific epocii lui Ibsen, ci într-unul tragi-comic, atât de familiar timpului prezent. Trebuie să recunoaștem că o abordare cuminte a celor patru acte ar fi plictisit, așa că soluția echipei de a scoate la suprafață potențialități latente ale scrierii oferă nu numai un spectacol interesant de urmărit, ci și un crochiu al epocii cu care suntem contemporani. Conservând indicațiile dramaturgului în privința narațiunii și mediului, Andrei Șerban și-a îngăduit libertăți estetice, desprinzându-se ușor de text, în favoarea spectacolului. De exemplu, dând relief vocal generalului Gabler, ale cărui învățături către fiica sa, Hedda, se aud din off concomitent cu un mic spot proiectat pe portretul ecvestru al militarului de carieră. Tot din rațiuni de logică scenică, Șerban a tranșat ambiguitatea legată de proveniența pistolului cu care Eilert Lovborg își pune capăt zilelor, preferând oferirea directă a armei ca impuls spre „o moarte frumoasă”. Și tot spre claritate și sporirea tensiunii dramatice a tins regizorul dând să se înțeleagă că Hedda poartă în pântece copilul lui Tesman, situație ce dumirește motivele privind arderea manuscrisului semnat de competitor.
Andrei Șerban a fost inspirat, filigranând, cu sprijinul extraordinarilor actori de la Maghiarul din Cluj, complicata arhitectură a relațiilor interumane din lucrarea norvegianului. Thea, de pildă, prefigurează evoluția legăturilor sale cu Tesman încă de la primii pași în scenă, schimbând priviri magnetice cu proaspătul doctor, priviri ce devin până la final o relaționare de tip cuplu. Diferența de calibru spiritual dintre Tesman și Eilert e tranșată de la prima întâlnire în spațiul de joc, prin diferența de înălțime și timbru vocal dintre interpreți, evident în favoarea celui de-al doilea. Un manuscris subțirel, la propriu, scos dintr-un cufăr nepotrivit de mare sugerează lipsa de anvergură intelectuală a lui Tesman. Dansul raporturilor de putere dintre personaje, despre care e vorba de fapt în lucrarea aceasta, e desenat riguros de Șerban într-o construcție spectaculară în care teme majore din piesă (creația intelectuală privită ca proces similar procreării, feminitatea înțeleasă prin prisma ideii că în spatele fiecărui bărbat de succes se află o femeie puternică, seducția ca armă etc.) sunt conturate cu subtilitate, condensând un nucleu solid de materie teatrală.
