Copilăria trebuie să fie una dintre cele mai frumoase perioade ale vieţii. Din păcate, nu puţini sînt copiii privaţi de bucuria unei vieţi liniştite şi fără greutăţi. Sînt copii nevoiţi să îşi petreacă o parte din cei mai fragezi ani ai vieţii în teroare şi suferinţă, fiind victime ale abuzurilor aplicate chiar de către aceia care le‑au dat viaţă. Abuzuri fizice, abuzuri sexuale... Din fericire, acestea se observă, pot fi depistate şi dovedite şi sînt aspru pedepsite de lege, iar micuţii sînt protejaţi şi ajutaţi să crească într‑o lume mai bună.

Abuzul are şi o faţă nevăzută. Abuzul emoţional reprezintă tot o formă de agresiune, însă legea nu o poate pedepsi. Puţini părinţi îşi dau seama că le fac rău copiilor lor, fără să îi agreseze fizic sau sexual, ci pur şi simplu prin atitudinea pe care o manifestă – excesivă, într‑un fel sau altul. Mai exact, abuzul emoţional reprezintă acel comportament care are ca scop controlul, supunerea, manipularea sau chiar umilirea şi blamarea unei persoane.

Mulţi dintre părinţi nu conştientizează şi nu cer ajutor, considerînd că atitudinea lor faţă de copil este cea firească, normală pentru "a‑l creşte bine".

Abuzul emoţional este frecvent, doar că e cel mai puţin vizibil şi foarte greu de dovedit. Evident şi trist totodată este faptul că, în cazul în care părinţii nu îşi dau seama sau nu vor, copilul va creşte un adult nesigur, marcat de probleme a căror cauză nu o poate descoperi sau dependent, fără curajul de a decide şi de a se descurca singur.

În plus, abuzul emoţional, suferit în copilărie, îi va afecta viitorului adult viaţa socială şi profesională, relaţiile şi sănătatea fizică şi mentală. Totul depinde de tipul de abuz pe care acesta l‑a suferit de copil.

Cerinţe abuzive – Acest tip de abuz apare atunci cînd unul dintre părinţi area aşteptări exagerate de la copilul său şi îl asaltează cu solicitări nenumărate, pretinzîndu‑i acestuia să le pună în capul listei de priorităţi. Astfel, copilul renunţă la multe dintre micile sale plăceri, încercînd să satisfacă aceste cerinţe. Din păcate, oricît s‑ar strădui, părintele pretinde că nu este mulţumit.

Hiperprotecţia – părintele dezvoltă această manifestare atunci cînd copilul, aflat la o vîrstă fragedă, aspiră la propria independenţă. Părinţii tind astfel să ia deciziile în locul copilului, ştirbindu‑i acestuia orice încercare de a decide pe cont propriu. "Părinţii hiperprotectivi pot interveni în dezvoltarea copilului. De exemplu, există cazuri în care părinţii preferă să îşi ţină copilul în casă, fără a‑l lăsa foarte mult să se joace afară, unde bănuiesc ei că există tot felul de pericole. Ei îl lasă pe copil să îşi găsească alte preocupări, de exemplu să se joace la computer, gîndindu‑se că astfel el este mult mai în siguranţă. Astfel, copilului îi sînt refuzate gesturi şi activităţi considerate în general ca fiind absolut necesare şi normale", ne‑a explicat dra Laura Bulgaru, mansterand în psihologie. Ea a mai precizat că în familiile în care există o astfel de protecţie excesivă, personalitatea copilului, mai ales atunci cînd ajunge la maturitate, este puternic afectată, ca adult el fiind nepregătit să înfrunte situaţiile noi unde va trebui să decidă singur.

Etichetarea – Foarte des auzim apelative de genul "prostule", "răule", "tîmpitule". Repetate, în diverse situaţii, acest gen de apelative ajung să devină ca o etichetă pentru copil, acesta începînd să şi creadă că este aşa cum i se spune. În plus, blamarea, acuzarea, ameninţarea, critica ofensatoare, sarcasmul, exagerarea greşelilor cultivă victimei sentimentul propriei neputinţe, creîndu‑i senzaţia că nu se pricepe la nimic şi că nu e capabilă să facă ceva bun în viaţă.

Refuzul – Părintele îi refuză permanent copilului nevoile emoţionale şi i le neagă. Nu îi permite să îi fie frică de nimic (precum de furtună sau întuneric) şi totodată îi neagă percepţiile, judecata, memoria, precum şi fapte, atitudini şi evenimente pe care copilul le aduce în discuţie.

Singura formă de abuz pe care părinţii ajung să o recunoască este şantajul emoţional. Şi anume, atunci cînd recurg la diverse ameninţări pentru a‑şi împiedica propriul copil să ia o decizie cu care ei nu sînt de acord. Părintele ameninţă cu ruperea relaţiei, cu abandonul, respingerea sau face apel la sentimentele de compasiune ale copilului, la temerile sau valorile sale.

Tipurile de abuz emoţional sînt mult mai multe şi nebănuite, iar efectele asupra copilului pot fi extrem de grave şi uneori greu de remediat. Singura soluţie este ca părinţii să conştientizeze acţiunile lor şi să apeleze la ajutorul unui psiholog, atît pentru ei, cît şi pentru copil.

Cătălina Cara