04-04-2009 Copilul abuzat emotional Copilaria trebuie sa fie una dintre cele mai frumoase perioade ale vietii. Din pacate, nu putini sint copiii privati de bucuria unei vieti linistite si fara greutati. Sint copii nevoiti sa isi petreaca o parte din cei mai fragezi ani ai vietii in teroare si suferinta, fiind victime ale abuzurilor aplicate chiar de catre aceia care le‑au dat viata. Abuzuri fizice, abuzuri sexuale... Din fericire, acestea se observa, pot fi depistate si dovedite si sint aspru pedepsite de lege, iar micutii sint protejati si ajutati sa creasca intr‑o lume mai buna. Abuzul are si o fata nevazuta. Abuzul emotional reprezinta tot o forma de agresiune, insa legea nu o poate pedepsi. Putini parinti isi dau seama ca le fac rau copiilor lor, fara sa ii agreseze fizic sau sexual, ci pur si simplu prin atitudinea pe care o manifesta – excesiva, intr‑un fel sau altul. Mai exact, abuzul emotional reprezinta acel comportament care are ca scop controlul, supunerea, manipularea sau chiar umilirea si blamarea unei persoane. Multi dintre parinti nu constientizeaza si nu cer ajutor, considerind ca atitudinea lor fata de copil este cea fireasca, normala pentru "a‑l creste bine". Abuzul emotional este frecvent, doar ca e cel mai putin vizibil si foarte greu de dovedit. Evident si trist totodata este faptul ca, in cazul in care parintii nu isi dau seama sau nu vor, copilul va creste un adult nesigur, marcat de probleme a caror cauza nu o poate descoperi sau dependent, fara curajul de a decide si de a se descurca singur. In plus, abuzul emotional, suferit in copilarie, ii va afecta viitorului adult viata sociala si profesionala, relatiile si sanatatea fizica si mentala. Totul depinde de tipul de abuz pe care acesta l‑a suferit de copil. Cerinte abuzive – Acest tip de abuz apare atunci cind unul dintre parinti area asteptari exagerate de la copilul sau si il asalteaza cu solicitari nenumarate, pretinzindu‑i acestuia sa le puna in capul listei de prioritati. Astfel, copilul renunta la multe dintre micile sale placeri, incercind sa satisfaca aceste cerinte. Din pacate, oricit s‑ar stradui, parintele pretinde ca nu este multumit. Hiperprotectia – parintele dezvolta aceasta manifestare atunci cind copilul, aflat la o virsta frageda, aspira la propria independenta. Parintii tind astfel sa ia deciziile in locul copilului, stirbindu‑i acestuia orice incercare de a decide pe cont propriu. "Parintii hiperprotectivi pot interveni in dezvoltarea copilului. De exemplu, exista cazuri in care parintii prefera sa isi tina copilul in casa, fara a‑l lasa foarte mult sa se joace afara, unde banuiesc ei ca exista tot felul de pericole. Ei il lasa pe copil sa isi gaseasca alte preocupari, de exemplu sa se joace la computer, gindindu‑se ca astfel el este mult mai in siguranta. Astfel, copilului ii sint refuzate gesturi si activitati considerate in general ca fiind absolut necesare si normale", ne‑a explicat dra Laura Bulgaru, mansterand in psihologie. Ea a mai precizat ca in familiile in care exista o astfel de protectie excesiva, personalitatea copilului, mai ales atunci cind ajunge la maturitate, este puternic afectata, ca adult el fiind nepregatit sa infrunte situatiile noi unde va trebui sa decida singur. Etichetarea – Foarte des auzim apelative de genul "prostule", "raule", "timpitule". Repetate, in diverse situatii, acest gen de apelative ajung sa devina ca o eticheta pentru copil, acesta incepind sa si creada ca este asa cum i se spune. In plus, blamarea, acuzarea, amenintarea, critica ofensatoare, sarcasmul, exagerarea greselilor cultiva victimei sentimentul propriei neputinte, creindu‑i senzatia ca nu se pricepe la nimic si ca nu e capabila sa faca ceva bun in viata. Refuzul – Parintele ii refuza permanent copilului nevoile emotionale si i le neaga. Nu ii permite sa ii fie frica de nimic (precum de furtuna sau intuneric) si totodata ii neaga perceptiile, judecata, memoria, precum si fapte, atitudini si evenimente pe care copilul le aduce in discutie. Singura forma de abuz pe care parintii ajung sa o recunoasca este santajul emotional. Si anume, atunci cind recurg la diverse amenintari pentru a‑si impiedica propriul copil sa ia o decizie cu care ei nu sint de acord. Parintele ameninta cu ruperea relatiei, cu abandonul, respingerea sau face apel la sentimentele de compasiune ale copilului, la temerile sau valorile sale. Tipurile de abuz emotional sint mult mai multe si nebanuite, iar efectele asupra copilului pot fi extrem de grave si uneori greu de remediat. Singura solutie este ca parintii sa constientizeze actiunile lor si sa apeleze la ajutorul unui psiholog, atit pentru ei, cit si pentru copil. Catalina Cara