Ca o ironie a sorţii, chiar şi un medic ieşean a aşteptat o mână de ajutor din partea colegilor săi, dar aceştia nu au reuşit să-l ajute deşi îl puseseră în capul listei de aşteptare pentru un transplant hepatic. Viaţa lui a fost salvată însă de un grefon găsit într-un alt centru din ţară. Nu toţi bolnavii au însă un asemenea noroc, zeci de suferinzi din Moldova figurând de ani buni doar pe lista celor care aşteaptă un ficat nou.
» Citeste articol

Huţulilor nu le stă în caracter să ţopăie şi să cânte toată ziua numai ca să se afle în treabă ori ca să bifeze vreo acţiune culturală pe o listă oficială de realizări liber impuse de pe la judeţ. Oamenii munţilor, o etnie aparte, sunt sobri, calculaţi, rezervaţi şi demni şi au de generaţii un bun simţ care nu-i lasă să se afişeze, să facă paradă de cultura şi sufletul neamului lor. Nu pentru că nu ar şti şi ei să fie veseli, nu pentru că nu le-ar place să dea frâu liber imaginaţiei lor fantastice. Doar pentru că ei sunt altfel, mai „la locul lor”, şi pentru că vor să rămână aşa, în ciuda vremurilor, chiar dacă rezerva şi decenţa le-a atras din partea unor orăşeni bezmetici şi superficiali inclusiv calificativul de „sălbatici”. Huţulii au şi muzică superbă, veselă şi neobişnuită, şi dansuri iuţi, fascinante, şi poveşti incredibile spuse lângă foc de povestitori coborâţi parcă direct din lumea basmului. Au multe alte manifestări originale, poate unele încă necunoscute nouă, celorlalţi,  pe care le etalează mai discret, numai la sărbători.

Serbarea nouă

Festivalul huţulilor, o sărbătoare populară care încă nu a ajuns nici la un deceniu, este, probabil, singura ocazie în care neamul cel mândru de la munte a acceptat să-şi etaleze valorile într-o adunare amplă, deschisă pentru toţi. Este mai mult o mare serbare câmpenească, la care lumea se adună cu drag. Se desfăşoară foarte departe, în munţi, într-o zonă izolată, la Herghelia Lucina. Totul se derulează în aer liber, cu adevărat în palma naturii, pe iarbă. Depărtarea nu împiedică însă vizitatorii şi câteva mii de oameni au ajuns să participe, anul trecut la cea de a cincea ediţie a festivalului. Unii le-au spus organizatorilor să mute totul mai în vale, chiar într-o sală ori pe un stadion, pentru că astfel ar veni şi mai multă lume, ba chiar s-ar putea introduce o taxă de intrare. Reprezentanţii huţulilor însă preferă să rămână totul aşa. Acolo, în munţi, numai acolo, huţulii sunt în patria lor...

La festival cu... calul

Un alt motiv pentru care huţulii nu ar muta pentru nimic în lume sărbătoarea lor anuală de la Lucina este şi faptul că nu se pot separa de unul dintre simbolurile lor  - calul huţul. Herghelia de la Lucina, veche de 154 de ani, oferă în fiecare ediţie cel mai apreciat moment al manifestării, prezentarea cailor huţuli din grajdurile e aparţin acum Direcţiei Silvice Suceava. Armăsarii de pepinieră Ouşor, Pietrosu şi Prislop, cai cu nume de munţi, care par ciopliţi în stâncă, defilează de fiecare dată. Cu nechezatul lor înfioară pădurile şi ecoul multiplică totul ciudat, de parcă ar suna trâmbiţele arhanghelilor direct din nemurire. Huţulilor le creşte inima pentru că acest cal agil de munte se spune că este, de fapt, creaţia lor, a generaţiilor trecute… Iar herghelia este astăzi „ţara cailor huţuli”.

Folclor autentic La sărbătoarea huţulilor au pătruns mititeii şi berea, că deh, damblaua românească se pare că e contagioasă şi se mai şi potriveşte straşnic la iarbă verde. Nu au pătruns însă şi manelele. Muzica autentică a huţulilor, obiecte folclorice, portul şi chiar cultura culinară rămân încă nepângărite de intrusele obiceiuri ale altor neamuri, mai mult ori mai puţin originale. Aşa se face că huţulii nu merg la sărbătoarea lor în blugi, ci, indiferent dacă e o vară în care soarele te usucă pe picioare ori dacă s-a întâmplat să fie organizat totul iarna, când gerul încremeneşte degetele vioristului, huţulii vin cu suman negru şi au la ei un fel de bărdiţă mică şi o punguţă de piele la gât, în loc de geantă. Îi cunoşti după mustăţile uriaşe, care îi fac să pară fioroşi, parcă sosiţi de prin poveşti cu căpcăuni furioşi. Cine ajunge să îi cunoască însă măcar un pic, vede că sub masca fioroasă licăresc suflete de o rară sensibilitate. Se poate ghici frumuseţea lor sufletească şi după micile obiecte dăltuite cu migală în os, specifice folclorului huţul. Şi în căldura cu care îşi îndeamnă oaspeţii să guste din “licoarea” specială populară a lor, horiuca, un rachiu tare, fiert cu chimen şi îndulcit cu miere curată, băutură care e ca huţulii: aspră şi ciudată, dar plăcută şi interesantă, pe care o vom gusta poate anul viitor, la sărbătoarea huţulilor.

Iuliana Tiţă