Evenimentul.ro › Reporter › Sărbătoarea huţulilor

17-07-2010 Sarbatoarea hutulilor Hutulilor nu le sta in caracter sa topaie si sa cante toata ziua numai ca sa se afle in treaba ori ca sa bifeze vreo actiune culturala pe o lista oficiala de realizari liber impuse de pe la judet. Oamenii muntilor, o etnie aparte, sunt sobri, calculati, rezervati si demni si au de generatii un bun simt care nu-i lasa sa se afiseze, sa faca parada de cultura si sufletul neamului lor. Nu pentru ca nu ar sti si ei sa fie veseli, nu pentru ca nu le-ar place sa dea frau liber imaginatiei lor fantastice. Doar pentru ca ei sunt altfel, mai „la locul lor”, si pentru ca vor sa ramana asa, in ciuda vremurilor, chiar daca rezerva si decenta le-a atras din partea unor oraseni bezmetici si superficiali inclusiv calificativul de „salbatici”. Hutulii au si muzica superba, vesela si neobisnuita, si dansuri iuti, fascinante, si povesti incredibile spuse langa foc de povestitori coborati parca direct din lumea basmului. Au multe alte manifestari originale, poate unele inca necunoscute noua, celorlalti, pe care le etaleaza mai discret, numai la sarbatori. Serbarea noua Festivalul hutulilor, o sarbatoare populara care inca nu a ajuns nici la un deceniu, este, probabil, singura ocazie in care neamul cel mandru de la munte a acceptat sa-si etaleze valorile intr-o adunare ampla, deschisa pentru toti. Este mai mult o mare serbare campeneasca, la care lumea se aduna cu drag. Se desfasoara foarte departe, in munti, intr-o zona izolata, la Herghelia Lucina. Totul se deruleaza in aer liber, cu adevarat in palma naturii, pe iarba. Departarea nu impiedica insa vizitatorii si cateva mii de oameni au ajuns sa participe, anul trecut la cea de a cincea editie a festivalului. Unii le-au spus organizatorilor sa mute totul mai in vale, chiar intr-o sala ori pe un stadion, pentru ca astfel ar veni si mai multa lume, ba chiar s-ar putea introduce o taxa de intrare. Reprezentantii hutulilor insa prefera sa ramana totul asa. Acolo, in munti, numai acolo, hutulii sunt in patria lor... La festival cu... calul Un alt motiv pentru care hutulii nu ar muta pentru nimic in lume sarbatoarea lor anuala de la Lucina este si faptul ca nu se pot separa de unul dintre simbolurile lor - calul hutul. Herghelia de la Lucina, veche de 154 de ani, ofera in fiecare editie cel mai apreciat moment al manifestarii, prezentarea cailor hutuli din grajdurile e apartin acum Directiei Silvice Suceava. Armasarii de pepiniera Ousor, Pietrosu si Prislop, cai cu nume de munti, care par ciopliti in stanca, defileaza de fiecare data. Cu nechezatul lor infioara padurile si ecoul multiplica totul ciudat, de parca ar suna trambitele arhanghelilor direct din nemurire. Hutulilor le creste inima pentru ca acest cal agil de munte se spune ca este, de fapt, creatia lor, a generatiilor trecute… Iar herghelia este astazi „tara cailor hutuli”. Folclor autentic La sarbatoarea hutulilor au patruns mititeii si berea, ca deh, damblaua romaneasca se pare ca e contagioasa si se mai si potriveste strasnic la iarba verde. Nu au patruns insa si manelele. Muzica autentica a hutulilor, obiecte folclorice, portul si chiar cultura culinara raman inca nepangarite de intrusele obiceiuri ale altor neamuri, mai mult ori mai putin originale. Asa se face ca hutulii nu merg la sarbatoarea lor in blugi, ci, indiferent daca e o vara in care soarele te usuca pe picioare ori daca s-a intamplat sa fie organizat totul iarna, cand gerul incremeneste degetele vioristului, hutulii vin cu suman negru si au la ei un fel de bardita mica si o punguta de piele la gat, in loc de geanta. Ii cunosti dupa mustatile uriase, care ii fac sa para fiorosi, parca sositi de prin povesti cu capcauni furiosi. Cine ajunge sa ii cunoasca insa macar un pic, vede ca sub masca fioroasa licaresc suflete de o rara sensibilitate. Se poate ghici frumusetea lor sufleteasca si dupa micile obiecte daltuite cu migala in os, specifice folclorului hutul. Si in caldura cu care isi indeamna oaspetii sa guste din “licoarea” speciala populara a lor, horiuca, un rachiu tare, fiert cu chimen si indulcit cu miere curata, bautura care e ca hutulii: aspra si ciudata, dar placuta si interesanta, pe care o vom gusta poate anul viitor, la sarbatoarea hutulilor. Iuliana Tita

Tel. 0232 246 000 | Fax. 0232 246 002 | Zapp. 0788 246 000 | contact@evenimentul.ro

Tâlharii au invadat Iaşul
Infractorii îşi fac de cap în Iaşi. În ultima vreme au fost sesizate din ce în ce mai multe infracţiuni, iar hoţii, tâlharii şi scandalagiii au căpătat curaj. Ieşenii au fost atacaţi pe stradă, în propriile case, în magazine sau chiar în tren, ba chiar şi locaşurile sfinte au devenit ţintă pentru cei certaţi cu legea. Statisticile IJP arată că, în medie, un poliţist trebuie să apere 601 cetăţeni, o cifră mai mare decât în alte state UE, iar procurorii se plâng la rândul lor de penuria de personal. Iar asta le va da apă la moară infractorilor.

Citiţi despre lupta necontenită, dar din păcate fără rezultate a poliţiştilor, procurorilor şi judecătorilor cu infractorii
» Citeste articol

17-07-2010

Sărbătoarea huţulilor

Huţulilor nu le stă în caracter să ţopăie şi să cânte toată ziua numai ca să se afle în treabă ori ca să bifeze vreo acţiune culturală pe o listă oficială de realizări liber impuse de pe la judeţ. Oamenii munţilor, o etnie aparte, sunt sobri, calculaţi, rezervaţi şi demni şi au de generaţii un bun simţ care nu-i lasă să se afişeze, să facă paradă de cultura şi sufletul neamului lor. Nu pentru că nu ar şti şi ei să fie veseli, nu pentru că nu le-ar place să dea frâu liber imaginaţiei lor fantastice. Doar pentru că ei sunt altfel, mai „la locul lor”, şi pentru că vor să rămână aşa, în ciuda vremurilor, chiar dacă rezerva şi decenţa le-a atras din partea unor orăşeni bezmetici şi superficiali inclusiv calificativul de „sălbatici”. Huţulii au şi muzică superbă, veselă şi neobişnuită, şi dansuri iuţi, fascinante, şi poveşti incredibile spuse lângă foc de povestitori coborâţi parcă direct din lumea basmului. Au multe alte manifestări originale, poate unele încă necunoscute nouă, celorlalţi, pe care le etalează mai discret, numai la sărbători.

Serbarea nouă

Festivalul huţulilor, o sărbătoare populară care încă nu a ajuns nici la un deceniu, este, probabil, singura ocazie în care neamul cel mândru de la munte a acceptat să-şi etaleze valorile într-o adunare amplă, deschisă pentru toţi. Este mai mult o mare serbare câmpenească, la care lumea se adună cu drag. Se desfăşoară foarte departe, în munţi, într-o zonă izolată, la Herghelia Lucina. Totul se derulează în aer liber, cu adevărat în palma naturii, pe iarbă. Depărtarea nu împiedică însă vizitatorii şi câteva mii de oameni au ajuns să participe, anul trecut la cea de a cincea ediţie a festivalului. Unii le-au spus organizatorilor să mute totul mai în vale, chiar într-o sală ori pe un stadion, pentru că astfel ar veni şi mai multă lume, ba chiar s-ar putea introduce o taxă de intrare. Reprezentanţii huţulilor însă preferă să rămână totul aşa. Acolo, în munţi, numai acolo, huţulii sunt în patria lor...

La festival cu... calul

Un alt motiv pentru care huţulii nu ar muta pentru nimic în lume sărbătoarea lor anuală de la Lucina este şi faptul că nu se pot separa de unul dintre simbolurile lor - calul huţul. Herghelia de la Lucina, veche de 154 de ani, oferă în fiecare ediţie cel mai apreciat moment al manifestării, prezentarea cailor huţuli din grajdurile e aparţin acum Direcţiei Silvice Suceava. Armăsarii de pepinieră Ouşor, Pietrosu şi Prislop, cai cu nume de munţi, care par ciopliţi în stâncă, defilează de fiecare dată. Cu nechezatul lor înfioară pădurile şi ecoul multiplică totul ciudat, de parcă ar suna trâmbiţele arhanghelilor direct din nemurire. Huţulilor le creşte inima pentru că acest cal agil de munte se spune că este, de fapt, creaţia lor, a generaţiilor trecute… Iar herghelia este astăzi „ţara cailor huţuli”.

Folclor autentic La sărbătoarea huţulilor au pătruns mititeii şi berea, că deh, damblaua românească se pare că e contagioasă şi se mai şi potriveşte straşnic la iarbă verde. Nu au pătruns însă şi manelele. Muzica autentică a huţulilor, obiecte folclorice, portul şi chiar cultura culinară rămân încă nepângărite de intrusele obiceiuri ale altor neamuri, mai mult ori mai puţin originale. Aşa se face că huţulii nu merg la sărbătoarea lor în blugi, ci, indiferent dacă e o vară în care soarele te usucă pe picioare ori dacă s-a întâmplat să fie organizat totul iarna, când gerul încremeneşte degetele vioristului, huţulii vin cu suman negru şi au la ei un fel de bărdiţă mică şi o punguţă de piele la gât, în loc de geantă. Îi cunoşti după mustăţile uriaşe, care îi fac să pară fioroşi, parcă sosiţi de prin poveşti cu căpcăuni furioşi. Cine ajunge să îi cunoască însă măcar un pic, vede că sub masca fioroasă licăresc suflete de o rară sensibilitate. Se poate ghici frumuseţea lor sufletească şi după micile obiecte dăltuite cu migală în os, specifice folclorului huţul. Şi în căldura cu care îşi îndeamnă oaspeţii să guste din “licoarea” specială populară a lor, horiuca, un rachiu tare, fiert cu chimen şi îndulcit cu miere curată, băutură care e ca huţulii: aspră şi ciudată, dar plăcută şi interesantă, pe care o vom gusta poate anul viitor, la sărbătoarea huţulilor.

Iuliana Tiţă

Alte tiluri din
Reporter

Adauga comentariul tau


Nume: E-mail: Subiect: Comentariu: