Lumea lui Grigore Ilisei (II)

Lângă harul evocării, cu care a fost dăruit povestitorul, impresionează în Chipuri pe pânza vremii arta portretului; Grigore Ilisei e un Dan Hatmanu al prozei, are, asemeni maestrului, „portretul în sânge”. Mai întâi, găseşte totdeauna formu­la care „acoperă” personalitatea, identificând ceea ce francezii nu­mesc „la qualité maîtresse”; astfel, Victor Mihăilescu-Craiu e „un zugrav de subţire”, Birlic este „încarnarea desăvârşită a geniului comic”, pe profesorul Vasile G.Popa îl defineşte „acel patos caracteristic misionarului”, George Lesnea e „aromitor şi cuceritor, un continuu freamăt şi neastâmpăr, oral prin excelenţă, clopoţelul care râde până la lacrimi din esenianul univers tălmăcit de el cu atâta inspiraţiune genială”, Ion Alexandru Angheluş, poetul uitat al Huşi­lor e asemeni unui „principe de altădată”, retras în „buncărul lui de ceasloave”, istoricul Iulian Antonescu rămâne „întruchiparea ora­lităţii perfecte”, poetul Ioanid Romanescu „a ars în vâltoarea rugu­rilor mari”, Fănuş Neagu e un „gheizer de cuvinte”, Iulia Hălăucescu „a vibrat într-un fel de palpit lăuntric şi neadormit la străluminările materiei, la sclipătul de transparenţe al lucrurilor şi lumii înconjurătoare”, „stelarul Paul Miron era în acelaşi timp un lucid imbatabil”, Cezar Ivănescu şi Octavian Stoica sunt „precum nişte gherilarzi (care) luptau la baionetă pentru crezurile lor”, lingvistul Dumitru Irimia „era, în pofida aparentei fragilităţi trupeşti, de lu­jer legănat de vânt, o făptură puternică, de o dârzenie ce este em­blematică seminţiei româneşti a oamenilor care au dus pe umerii lor istoria ţării”, Al.Husar „încarna profesorul din cap până-n picioa­re”, Grigore Vieru „purta în desagă blândețea sfinţilor”, Ion Grigore „rămâne cel din urmă pictor al satului tradiţio­nal din cuprinsul României”, Sergiu Adam e „cocorul alb” al poeziei noastre de azi, Valeriu D. Cotea e o „fiinţă apolinică”, „întruchipare fizică mai degrabă nordică, chip de un alb parafinos şi păr cânepiu mătuit, profesorul Liviu Leonte este însă lăuntric, adică sufle­teşte, o plămadă românească prin excelenţă”, Al. Zub e „omul paradig­matic”, vioiciunea, efervescenţa spirituală şi ingenuitatea aurorală ale actorului Petru Ciubotaru „te duc cu gândul la năzdrăvanul spiriduş, la fermecătorul Puck din «Visul unei nopţi de vară»”, în sfâr­şit, „în alambicul făpturii Preasfinţitului Timotei s-au decantat de-a lungul vieţii multe din însuşirile de preţ cu care i-a fericit Dumnezeu pe pământeni”.
Formularea cuprinzătoare, defini­ţia, adesea, în metaforă şi lirism, dar mereu inspirată, dau farmecul şi adâncimea chipurilor de pe pânza lui Grigore Ilisei; fără a ocoli ironia cordială (Corneliu Ștefanache „ştia a pătrunde dincolo de coajă, către miez”, cu aluzie la romanul Miezul si coaja, acuzat de plagiat în epocă), configurându-se, de multe ori, în evocare şi povestire, într-o mişcare epică pe care n-o încetinesc, ci, dimpotrivă, o potenţează, cum se întâmplă în cazul lui Petru Caraman, Ştefan Bănulescu ori al pianistei Sofia Cosma, portretele din Chipuri pe pânza vremii oferă (şi) preţioase informaţii de istorie literară, dar, în primul rând, valorizează opera celui evocat, într-o analiză pătrunzătoare şi juste judecăţi de situare. Locurile şi oamenii din cartea lui Grigore Ilisei dau seama despre valorile unei lumi care se ţese din caierul amintirii, în Bucovina, Neamţ, Vaslui, Iaşi ori în „colonia cărturărească de la Văratic”, (re)constituind rotundul fiinţial al autorului însuşi, cu centrul - Axis Mundi - în Făltice­ni: aici identifică Grigore Ilisei valorile spiritualităţii româneş­ti, într-un spaţiu geografic filtrat prin dimensiunile personalităţilor ivite în cuprinderea lui pentru că, iată, odată cu Ion Grigore, Nicolae Labiş, Mihail Sadoveanu şi Constantin Ciopraga, Dan Hatmanu, Liviu Leon­te, Al.Zub, Ion Alexandru Angheluş, Dan Hăulică, se instalează în cultura noastră şi locurile lor, Corni, Mălini, Vatra Paşcanilor, Scobinţi, Cepleniţa, Șendriceni, Huşi, „Muntenimea” Iaşilor. De alt­fel, casa este metafora dominantă a textelor, în partea lor de evocare şi lirism; acasă e locul de identificare, matricea, vatra „personajului” şi naratorului, deopotrivă, fie că e vorba de Casa cu Ola­ne de la Vama Veche a lui Paul Miron, de apartamentul plin de cărţi al lui Al.Zub de pe strada Lăpușneanu din Iaşi ori de odaia din „cuibul bucureştean din Piaţa Amzei” a lui Marcel Chirnoagă: omul şi acasa lui sunt Unul, cresc într-o geneză reciprocă: „Revăzând filmul meu din 2007 «În atelierul meşterului faur», am retrăit emoţia vizitei în cuibul bucureştean din Piaţa Amzei, în vecinătatea clădirii cu ecouri renascentiste a fostei Universităţi Populare din Bucureşti, unde este stupul artiştilor, Babilonul pictorilor, graficienilor şi sculp­torilor. E o clădire fantomatică, amintind de atmosfera din «Marile speranţe». Holuri tenebroase, pereţi coşcoviţi şi năpădiţi de pânze prăfoase, tavane gata să cadă, uşi şi ferestre sparte. Aspect mai de­grabă de casă părăsită. Și, deodată, înlăuntrul unei odăi, viaţa spumegă. Pe o laviţă, într-un colţ, trona împărăteşte Marcel Chirnoagă, seniorul. În jurul lui roiau, ca la curţile regeşti, curteni de tot felul. Stăpînul locului nu era îmbrăcat în odăjdii, plin de pietre scumpe şi nu se purta marţial ca un monarh. Era înveșmântat modest. Curgea pe trupul său ciolănos un pulovăr larg şi cam ros de purtare. Părul de culoarea nisipului se zburlise aidoma firii demiurgosului aflat în răspăr cu lumea. Când se aşternea la lucru parcă foc şi pară ieşea din gura de balaur a creatorului. Altfel, după ce lăsa deoparte gravura, era pâinea lui Dumnezeu. Fuma pătimaş, aprinzând ţigară de la ţigară, înghiţindu-le parcă. Lumina ochilor lui era adâncă. Izvora din fântâna lor un duh ademenitor şi prietenos. Îi plăcea să sporovă­iască cu oamenii din preajmă, să glumească hâtru cu aceştia. Intrau în atelier pur şi simplu să se bucure de şederea în apropierea demiurgosului. Marcel Chirnoagă vorbea cu şarm, uneori gros, fără perdea, dar nu era nimic vulgar în rostirea sa. Încărca sublim cuvintele. La fel proceda şi cu viziunile sale grafice”.
Aceasta e lumea lui Grigore Ilisei, a valorilor de pe simezele galeriilor de artă (iar Galeriile „Dana” de pe strada Cujbă din Iaşi sunt un topos al artelor), din biblioteci şi foruri publice, din muzee, de la catedră ori de pe mirabila scândură a scenei de teatru, dar şi a înaltelor dimensiuni morale: Chipuri pe pânza vremii oferă ceea ce aş numi un portret-robot al românității, al"românimii”, cum îi spunea Grigore Vieru, în ceea ce are aceasta esenţial, sacru, de neatins, marcă a unui trecut substanţial, întemeietor şi, deopotrivă, reper modelator al unui viitor nehotărât, mult prea permeabil încă la asaltul kitsch-ului, imposturii şi improviza­ţiei.