Toponimia sadoveniană

În „Monografia sadoveniană toponimico-literară”, Constantin Parascan înregistrează şi analizează toate numele de locuri din înteaga operă a lui Mihail Sadoveanu, însumând 12.000 de pagini de beletristică şi 1.150 de publicistică. În această vastă operă există un număr impresionant de nume de locuri. Apărut la Editura „Timpul”, volumul este deopotrivă studiu monografic, dicţionar şi lucrare statistică.

În cele 12.000 de pagini de beletristică se găsesc 1.477 de toponime – Constantin Parascan înregistrându-le numai pe cele „localizate în interiorul graniţelor politice actuale ale României”. Dintre acestea, 488 sunt consemnate şi comentate într-o primă parte a Dicţionarului (oraşe, comune, sate, cătune), iar celelalte 989, în partea a doua (judeţe, munţi, ape, câmpii, văi, lacuri, vaduri, moşii, lunci, poiene, mănăstiri, străzi şi, bineînţeles, numele provinciilor româneşti). În Addenda sunt cuprinse, tot în ordine alfabetică, 618 toponime româneşti şi străine existente în cele două volume de publicistică, ultimele, în ordinea editării, din seria OPERE.

 

Constantin Parascan subliniază că „problema cea mai importantă în cazul toponimiei literare (...) este aceea de a afla în ce măsură toponimele înregistrate sunt reale sau fictive”. O alta ar constitui-o „frecvenţa, bogăţia, varietatea acestor toponime, ca şi funcţia lor în textul literar...”. Demersul autorului a necesitat pe lângă (re)parcurgerea întregii opere sadoveniene, consultarea lucrărilor lexicografice de bază în domeniul toponimiei, onomasticii şi a unor corpusuri de documente. Cum era de aşteptat, în opera lui Sadoveanu toponimul cu cea mai mare frecvenţă este Moldova. În sensul de provincie sau ţară, el apare de 637 de ori. Toponimele având în componenţa lor Moldova sunt în număr de 1104. Pe locul al doilea se clasează Iaşi: 630 în această formă, literară, şi 79 sub formele Ieşi, Ieş, Eş. Altele cu frecvenţă mare sunt, în ordine: Dunăre (398), Bucureşti (354), Siret (282), Prut (154), Bistriţa, rîu (134), Suceava, oraş (134) etc. Dar geografia sadoveniană cuprinde întreg teritoriul românesc, alături de Moldova ţinutul Dobrogei ocupând din punctul de vedere al toponimelor un loc aparte.

Constantin Parascan notează că un număr de 385 de nume de locuri nu au putut fi identificate, cele mai multe dintre acestea „făcând parte din toponimia minoră” adică „fântâni, prisăci, văi, mori, bălţi, coturi, gârle, vaduri, poteci, poiene, hanuri, iazuri ş.a. care, probabil, nu au fost înregistrate în MDGR (Marele Dicţionar Geografic – n.mea)”. Nu puţine dintre acestea „au putut fi descoperite, create, inventate” de Sadoveanu. Scriitorul le-a auzit de la localnici, deveniţi personaje în romanele, nuvelele şi povestirile sale, încât ei „pot fi socotiţi şi martori, informatori...” Dar sunt situaţii când Sadoveanu însuşi, care a practicat, cum se ştie, şi falsa vânătoare sau falsul pescuit, este „informatorul de pe teren”. În context, Constantin Parascan aminteşte mărturisirea marelui prozator: „Vânătorile mele au fost deseori vânători de tipuri şi de impresii neuitate. Din asemenea expediţii am adus câteodată cântece în loc de animale ucise”. Dintre criticii importanţi care au confirmat spusele scriitorului se detaşează, ca de atâtea ori, G.Călinescu care scrie că Sadoveanu „nu vânează şi nu pescuieşte, ci numai pândeşte pădurile şi apele”. A pândit pădurile, apele şi, peregrinând în tot spaţiul românesc, a cunoscut mai ales oamenii, i s-a revelat România profundă şi şi-a însuşit valorile, înţelesurile tainice depozitate în limba veche şi înţeleaptă.

Deşi fatalmente stufos, plin de trimiteri şi de cifre, volumul la care mă refer, numărând 400 de pagini, se citeşte cu reală plăcere şi irepresibilă curiozitate. Lectura lui este plină de delicii filologice, semantice, etimologice, stilistice, prilejuind totodată incursiuni şi popasuri în fabulosul tărâm sadovenian. Iau un exemplu la întâmplare: CĂPRIŢA – izvor la Sinaia. Apare în „Strada Lăpuşneanu”. Toponimul este evocat în episodul în care Adrian o vede pe Mary „subt o sprânceană de pădure de brad, în munţi, la Sinaia. Era într-o rochie trandafirie, subt o pălărie largă de paie împodobită cu maci. Ţinea pe braţe, sub sâni, un mănunchi de flori sălbatice. Avea o linie albă de râs pe figura brună, arsă de soare. /Acolo o cunoscuse întăi, în ungherul acela ascuns, aproape de un izvor numit Căpriţa. Lângă şuviţa spumoasă de apă care sărea şi se zbătea printre stânci vinete, a zărit el într-o zi, în lumina amiezii, trupuşorul acela zvelt şi nervos, urmând ondulările şi izbucnirile izvorului”. Comentând, Constantin Parscan descoperă „relaţia subtilă între toponimul Căpriţa, portretul fetei şi descrierea locului” şi relevă „rolul stilistic” al numelui izvorului şi al spaţiului acestuia.

În prezentarea de pe coperta a patra a volumului, Constantin Ciopraga, reputatul exeget al operei lui Sadoveanu, constată că autorul Monografiei toponimico-literare „înregistrează riguros sute de numiri, unele cu reverberaţii în întregul perimetru al limbii române, altele simple repere geografice. Intră în discuţie etimologii semnificative, vibraţii mitice şi ecouri istorice, modalităţile de selecţie estetică. Frapează toponime inventate de scriitor ca Bradu-Strâmb, Dumbrava minunată ori Nada Florilor, acceptate în timp în nomenclatura oficială. E clar că toponimul Izvorul-Alb (titlu de volum în „Fraţii Jderi”) comportă rezonanţe abisale. Călătoriilor sadoveniene în tărâm românesc şi peste hotare li s-au adăugat cele livreşti, de ficţiune, de unde toponimice asiatice (Divanul persian, Uvar) sau australiene (Ţara Kangurului). Toate, în esenţă, au locul lor definitoriu în biografia operei lui Sadoveanu”.

Michel Tournier împărţea prozatorii în două categorii: „cei care se inspiră din istorie şi cei care se inspiră din geografie”. Despre aceştia din urmă, francezul a şi scris două volume intitulate chiar „Les geographiques”. Tournier exemplifică: Jules Verne ar fi „omul geografiei”, iar Alexandre Dumas – „agentul istoriei”. El merge mai departe, în antichitate, la clasicii dintâi, şi, contrazicându-şi oarecum enunţul categoric, face distincţia şi cu privire la opera aceluiaşi autor, nimeni altul decât Homer: „Iliada eprezintă istoria, Odiseea e geografia însăşi”.

O asemenea împărţire pe cât de netă, pe atât de interesantă, naşte o întrebare firească: ar putea fi încadrat cel ce a scris „Ţara de dincolo de negură”, dar şi „Creanga de aur” sau „Neamul Şoimăreştilor”, într-una din cele două categorii? Ar fi nu doar simplist, ci şi imposibil, fiindcă nu doar una dintre ele, dar chiar amândouă nu-l pot cuprinde pe Sadoveanu, un maestru al descrierilor de natură, un neîntrecut „peisagist”, un poet al „beatitudinii geografice”, cu formula lui Michel Tournier, şi, totodată, un „agent al istoriei”.

Constantin Coroiu