Sacâzul și complexul de sublocotenent

Dan M.BREZULEANU

Dintre toate consumabilele pe care le reclamă o orchestră, sacâzul e cel mai ieftin. Mai ieftin chiar decât o coardă. Dar, în ciuda ieftenșugului care stăruie de secole bune, sacâzul e unica piesă din angrenaj fără de care întreaga orchestră ar părea o ceată de ageamii îndesată cu forța în Filarmonică.

În orchestra politică, însă, sacâzul e un subiect tabu, întrucât cel mai adesea e confundat cu un obiect periculos, care schițează în subconștientul maselor silueta trădătorului. În fond, e cel mai utilizat material didactic la ora de „rezolustică”, atunci când se predau mecanismele managementului doctrinar.

De sacâz se abuzează în politică și poate că tocmai de aceea orchestrele doctrinare, burdușite cu elan, cântă mereu fals. Mai ales când e vorba de tonalitate, cea care schimbă culoarea sunetului în fragmentele esențiale.

E, de fapt, o boală care-i atacă cel mai adesea pe dirijori și de care se zace cam tot atâta timp cât durează carierele unor capelmaiștri împovărați de repertorii, mereu unși cu praf de sacâz…   

În politică, beteșugul poate deveni catastrofic, dacă n-ar conta, cel mai adesea, forța cu care este ornat. Exigențele intelectuale pălesc nu în fața argumentelor, ci întotdeauna în fața evidențelor înregistrate, a forței moștenite. Iar aici ni se întinde în față, nouă, provincialilor nativi, ca o barieră, brațul lung al milițianului politic, cel care repartizează fiecărui aspirant cota de ticăloșie necesară.

Acesta este și motivul pentru care alți târgoveți, mai dinspre soare-apune, n-au probat niciodată eroica înfrângere caracteristică celor care nu au simțul suficient și îndeosebi necesar de a percepe poftele celor mulți și sufocați de necazuri. Căci, unde altundeva decât în iubire și în politică clipa face, vorba lui Arghezi, „dintr-un nimic un colos”...

A vedea puterea mustind în creiere uneori indecent de sterile e sinonim cu căderea în bâlbâială infantilă. 

Zăpăceala fonetică are, în majoritatea cazurilor cunoscute, un complex pe care psihologii încă îl mai îndeasă în rafturile preapline ale maladiilor.

În realitate, toate căpeteniile politice ale Iașului capătă, subit, câte o afecțiune generată de veșnica șovăiala provincială. E un fel de complex de sublocotenent care-i atacă pe toți cei ce-și închipuie, la un moment dat, că puterea e doar o chestiune de a alege cu exactitate momentul vicleniei. De fapt, e un fel de hău peste care, în ciuda vigorii etalate la nivelul panoului cu butoane, nu se poate păși.

Cât despre bugetul Iașului, căci despre asta am avut intenția de a tălălăi și eu astăzi, aici, doar două vorbe: politica desfigurează, sub toate aspectele. Cum se spune, adesea, fără perdea, cel care hotărăște să stea la poartă se umple de aceleași păcate precum cel care intră la furat, în curte! Chit că e vorba de cifre, de procente, algoritmi sau alte noi bizarerii ale aritmeticii politice.

Tocmai de aceea ne chinuim noi, an de an, mânjiți cu praf de sacâz, să înțelegem cum se împarte sărăcia și nu pricepem de ce dirijorii nu mai vor să plece urechea la zumzetul enervant al celor mulți și înglodați în probleme.

Ei știu că, deși din abundență, sacâzul nostru nu e de calitate. Nu face orchestra să cânte fără note false!