Ce însemnau „americă” și „anglie” pentru românii secolului 19 din Principate? Ce era „nanchinul”?

Ce însemnau „americă” și „anglie” pentru românii secolului 19 din Principate? Deși boierimea conservatoare s-a dezbărat cu greu- și nu fără să opună rezistență - de obiceiurile orientale, inclusiv în îmbrăcăminte, contactul tot mai apăsat și frecvent al generațiilor tinere cu obiceiurile din Vest, mai ales cele venite de la Paris, au schimbat, treptat, „chipul” Țărilor Române, de la idei politice, până la îmbrăcăminte

Ce însemnau „americă” și „anglie” pentru românii secolului 19 din Principate? Ce era „nanchinul”?

Sigur că în Țările Române ale secolului 19 exista o uriașă discrepanță între cei puțini, aparținând clasei privilegiate de boieri și proprietari de pământuri ori afaceri și majoritatea populației, cufundată, încă, într-o viață ce nu se schimbase major timp de secole. 

Dar influența ideilor și moravurilor sociale și culturale venite mai ales din Franța, adesea chiar pe filieră rusă, au schimbat, treptat, imaginea obișnuită a românilor, inclusiv la nivel de îmbrăcăminte.

Nu ne referim la țărănime, care a mers descultă ori cu opinci până adânc în secolul 20, ci la cei care - din elita socială ori din timida clasă mijlocie - au fost cei care, vrem nu vrem, au decis și au modificat ulterior, în bine, destinul Principatelor, ajungându-se la România și la regalitate.

Oprindu-ne asupra țesăturilor, materialelor pe care maeștrii croitori se chinuiau să le transforme în piese de vestimentație atât pentru femei, cât și pentru bărbați, trebuie menționat un lucru.

În vechime, denumirile ţesăturilor erau date nu atât în funcţie de modul în care erau confecţionate acestea, cât mai ales în funcţie de locul (ţara, regiunea sau oraşul) în care erau făcute. 

Astfel, „olanda” - ce era o pânză albă de in, fină și deasă, folosită la confecționarea lenjeriei de corp şi de pat, precum şi a feţelor de masă - provenea, firește, din țara cu același nume.

Ea apare invocată, de exemplu, la Mateiu Caragiale, în nemuritorul său roman, „Craii de Curtea Veche”: „se scoaseră pentru întâia oară din dulapuri și lăzi pânzeturile [fețele] de masă de Olanda“, notează etnologul și antropologul Andrei Oișteanu în eseul „Despre pânzeturi, până-n pânzele albe”, apărut în România literară.

E și cazul „floranțăi”, o mătase ușoară pentru căptușeală, numită şi atlaz, atlas sau aclaz de Florența sau al „damascului”, mătasea groasă adusă din Damasc și Alep, Siria, aflate pe atunci sub stăpânirea Imperiului Otoman.

Dar unele dintre cele mai interesante denumiri - cel puțin pentru urechile noastre de acum - erau cele de „americă” și „anglie”.

Prima era, de fapt, o pânză de fabrică, de proastă calitate, netrainică, cea de-a doua desemnând tot o pânză ieftină de bumbac produsă industrial, folosită mai ales de țărani și târgoveți.

Despre „poreclele” celor două materiale textile există cel puțin două teorii.două teorii.

B.P. Hasdeu afirma că negustorii ambulanţi („tolbaşii“) îşi lăudau marfa proastă „zicând că vine hăt colo [tocmai] din America“.

La fel, susţinea Hasdeu, s-ar fi întâmplat lucrurile cu materialul textil numit anglie: „tot în acest fel, o altă stofă se numeşte la noi în popor anglie, fiindcă aceiaşi tolbaşi se lăudau că o aduc [taman] din Anglia”, scrie Oișteanu în articolul menționat.

Dar autorul eseului tinde să-i dea dreptate mai degrabă lingvistului și folcloristului Lazăr Șăineanu, care a susținut alte ipoteze în această privință.

„Mult mai verosimilă mi se pare ipoteza lui Lazăr Şăineanu. El susţinea, în dicţionarul său al limbii române, că negustorii lipscani aduceau în Ţările Române această pânză de bumbac, numind-o după marea fabrică de textile „Amerika“, unde era confecţionată.

O fabrică localizată „aproape de Lipsca [= Leipzigh]“, nu departe de Chemnitz – oraş care, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, a cunoscut o profundă revoluţie industrială, mai ales în domeniul confecţionării materialelor textile.

Nu întâmplător, oraşul era numit „Manchester-ul saxon“ (Sächsisches Manchester). Într-adevăr, lângă Chemnitz, în localitatea Penig, a funcționat din 1836 o mare fabrică de țesut numită „Amerika“.

Țesătura omonimă era cumpărată de lipscanii români tot din târgurile din Leipzigh. „Amerika“ a fost un centru industrial care a rezistat până de curând, fiind închisă abia în 1991”, scrie Andrei Oișteanu.

Același lucru se întâmplă și în cazul explicației lui Șăineanu despre țesătura numită „anglie”.

„Așa cum am văzut mai sus, nici în această privință Lazăr Șăineanu n-a fost de acord cu B.P. Hasdeu, susținând, pe bună dreptate, că termenul „anglie” desemnează un tip de pânză de bumbac provenită chiar din Anglia țara în care a fost inventat războiul de țesut mecanic (de către Edmund Cartwright, în 1784).

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pânza de anglie era foarte utilizată în mediul țăranilor și târgoveților români, astfel că termenul repectiv devenise foarte uzual în folclor și în limbajul popular: „ciorapi de anglie“, „nădragi de anglie“, „manta de-anglie“”, mai notează Oișteanu.

El mai menționează că lista țesăturilor ale căror nume provin de la orașe, țări, regiuni cu relevanță culturală sau economică este foarte lungă, dar mai dă câteva exemple.

Este cazul „nanchinului”: centru industrial din Estul Chinei, unde se fabrica această ţesătură deasă de bumbac colorat, cu utilizări diverse. I se mai spunea şi „chitai” (numele rusesc al Chinei).

„Muselina” provenea de la Mosul – oraş în Irak (dintr-o astfel de ţesătură subţire, de mătase sau bumbac, se confecționa inclusiv giulgiul, linţoliul, „pânza albă a morţii”, covoarele persane - firește, din Persia (Iranul de azi), cașmirul - ţesătura fină făcută din lâna caprelor crescute în Kashmir, regiune de la graniţa dintre Pakistan şi India sau satinul – țesătură de mătase sau bumbac, adusă din orașul Tsai-tung (China), cu mai multe varietăți, precum satin de Tours, milaneză etc.