Nu sunt un nostalgic de felul meu, însă îmi aduc aminte mereu cu plăcere de perioada în care românii priveau cu oarecare invidie spre frații basarabeni, pe când aceștia erau încă parte a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești. Ca unul care și-a petrecut vacanțele copilăriei într-o comună situată pe malul Prutului, la vreo 30 de kilometri de Iași, nu pot uita cum, alături de alți băietani, priveam minunați la satele luminate fără economie de pe malul celălalt, în vreme ce pe ulițele înglodate ale Prisăcaniului îți băgai mâinile-n ochi de beznă, după apusul soarelui. Erau vestiții ani ai Perestroikăi lui Gorbaciov în Basarabia, în vreme ce România lui Ceaușescu făcea economie la tot. La mâncare, la iluminat, la cultură, la televizor... Cine nu-și mai aduce aminte de bătălia care se dădea prin ponositul talcioc pentru o antenă „cu lighean” ori pentru un „convertor”? Nici acum nu știu dacă asta era denumirea corectă a cubului negru din plastic conectat la televizorul Sirius cu lămpi. Știu însă că așteptam cu sufletul la gură „Povestea de sară pentru micuți”, la fel cum, mai târziu, mă distram copios la scenetele lui Gheorghe Urschi ori la filmele de la „Program prelundjit”. Ca să nu mai spun de ritmurile unor Ion Suruceanu ori Rică Vodă, care, la vremea aceea, îmi păreau curat Occident pe lângă ora de Telejurnal și program cultural-artistic oferită cu generozitate și în doze zilnice de Televiziunea Română. A venit apoi momentul „podului de flori”, când, pe camere de tractor purtate de apa Prutului, veneau de la „frații basarabeni” baxuri de bomboane, scrumbii, țigări „Fluieraș”, peturi cu un vin ireal de roșu și chiar televizoare. De proveniență rusească, mari cât casa, dar acceptabile la preț și, un amănunt esențial, color.
Poate - sau mai mult ca sigur - pentru tinerii născuți cu plasmă, DVD și pornografie la liber „pe net” rândurile de mai sus nu spun mare lucru. La fel, se prea poate ca subsemnatul să fie luat în râs de cei care au mai avut șansa unor excursii „în circuit” prin statele vecine ale fostului bloc comunist, din care se mai întorceau cu o bandă de magnetofon cu muzică adevărată, ori chiar cu niște casete video, căpătate la schimb cu sacoșele scoase pe sub halat de la „Mase plastice”. Pentru mulți din generația „Cernobâl” însă, crescuți în partea aceasta de țară, mirajul Basarabiei perestroikizate a reprezentat, pentru o perioadă, dovada că se poate și mai bine. La fel cum, poate, bucureștenii priveau cu jind la bulgari, ori bănățenii spre iugoslavi sau unguri.
Anii s-au așternut însă peste Basarabia, iar podurile de flori peste Prut au fost date uitării odată cu focurile de armă de pe Nistru, de partea cealaltă de republică. Independența Republicii Moldova, recunoscută din primul moment de România, a avut urmări nu tocmai fericite pentru poporul care, prin tururi succesive de alegeri, s-a trezit ocupat iarăși de comuniști. Meleagurile la care odinioară priveam cu invidie s-au transformat în subiecte pentru reporterii de război, ocupând acum coada statisticilor privitoare la nivelul de trai de pe bătrânul continent. Cât despre revoluția culturală de la începutul anilor ’90, aceasta a fost înlocuită, treptat, prin aberații de tip „Dicționar româno-moldovenesc” și prin negarea oricărei legături între popoarele de pe cele două maluri ale Prutului. Toate au culminat cu închiderea granițelor pentru „fasciștii” de români și cu sângeroasele proteste postelectorale din aprilie anul trecut.
Din nou, ignoranța României sub pretextul neamestecului în treburile unui stat vecin și independent poate că n-a fost cea mai potrivită abordare. Poate nici mesajele unui președinte care ar vrea să rămână în istorie ca „Reunificatorul” nu au fost cele mai oportune. Și astăzi, ecourile unor declarații de campanie de genul „am lăsat România mai mare după mandatul meu” (în urma diferendului privind platoul continental din zona Insulei Șerpilor), mai stârnește discursuri războinice prin Rada Supremă a Ucrainei. Nu știm așadar, dacă mesajele de tip unionist trebuie clamate fără crâcnire ori, dimpotrivă, trebuie lansate depersonalizat, în șoaptă, cu jumătate de gură.
De un lucru sunt însă sigur. În piețele românești au apărut iar bomboanele și scrumbiile moldovenești. Parcă nu mai au același gust ca acum douăzeci de ani, știind că nu mai sunt aduse pe camera de tractor, ci efect al semnării „micului trafic la frontieră”. E totuși un semn că istoria poate așeza lucrurile în matca lor normală, chiar și fără discursuri revanșarde. Iar faptul că sârma de ghimpi de peste Prut e scoasă, chiar în aceste zile, de un lider moldovean pe nume Ghimpu, poate nu e doar simplă coincidență...
