04-06-2005 Poezia concretaIoan Holban Om de teatru foarte activ si exigent – cronicar al vietii teatrale contemporane, autor al seriei de patru volume Privitor ca la teatru (1975, 1977, 1982, 2003), director, dupa 1990, al prestigioasei scene de la Theatrum Mundi –, Ion Cocora e, inainte de toate, poet: Palimpsest (1969), Dezlegare de chaos (1973), Suveranitate launtrica (1975), Inventatorul de numere (1976), Plante de dincolo (1983), Ar mai fi de trait (2003) si Oda Caligrafului sau Fictiunile artistului la maturitate (2004) fixeaza imaginea unei poezii originale care scapa traditiei lirice ardelene (poetul s-a nascut in Caras-Severin, dar formarea sa s-a petrecut in mediile literare de la Cluj, in celebrul nucleu al revistei "Steaua" de la sfirsitul deceniului sase al secolului trecut), structurind o paradigma a caligrafului, prezenta de la primele carti pina la ultima, intitulata chiar Oda Caligrafului; iata portretul poetului din primele cinci carti, in viziunea lui Alexandru Cistelecan: "Ion Cocora este un decorator al poemului, un scenograf cu gustul nuantelor subtile, de o fragezime florala usor incendiata. O devotiune de caligraf sta la baza poemului, iar scriitura ia aspectul unei oficieri cu gesturi hieratizate pina la pretiozitate. Concretetea lumii se pierde in procesul de rafinare si sublimare, iar starile lirice se metamorfozeaza lin". Putine lucruri din aceasta prima etapa a liricii lui Ion Cocora, aceea de pina la Plante de dincolo, se regasesc in noile carti; doar figura caligrafului, "artist la maturitate", cum isi spune in ultimul volum. Aproape nimic din "fragezimea florala usor incendiata" nu mai e in poezia concreta din Ar mai fi de trait (2003) si, mai ales, din Oda Caligrafului sau Fictiunile artistului la maturitate (Editura Palimpsest, 2004): caligraful scrie acum, cu aceeasi cerneala, despre schizofrenia furnicii dar si despre speranta, despre cuvinte claustrate care pot spune ca, la micul dejun, moartea e "un spiridus de zahar pe fundul cestii de cafea" ori despre degetele catifelate care se infioara la atingerea pielei uscate de pe trup: sint, acum, sufletul care urla disperat sub o grindina neagra si poemul insusi care sfirseste, pe un perete, sub unghiile unui patruped nevoias: "treci pragul casei calci fara frica pe parchetul acoperit cu ziare/ miinile cu gheare ale profetului dau la o parte capacul borcanului/ cu formol si se ridica sa-ti mingiie crestetul/ paianjeni carnivori uriase pinze rosii atirna de barba ingerului octogenar/ devora abstractiunea care e femeia pieptanindu-se in oglinda/ scrii o poezie concreta ca si cind intre doua telefoane/ ai macina carne pentru fragede si aromitoare chiftelute/ scrii cu aceeasi cerneala in care se balacesc aceleasi contradictii/ astepti o petrecere la iarba verde sa-ti bandajezi nervii/ cu frunze de marar nervii tai mai batuciti decit pielea/ de pe talpile maratonistului/ nu mai invoci nici o intelegere pentru schizofrenia furnicii/ pe buze porti acelasi suris ca o iasomie ce-ti linge oasele/ pina devin invizibile si nu-ti mai ramine decit speranta/ ca un patruped nevoias va zgiriia cu unghiile/ sfirsitul poemului pe un perete" (cu aceeasi cerneala). Noua poezie a lui Ion Cocora pune in relatie de tensiune realul si abstractiunea, se indeparteaza de retorica romantica a primelor carti, unde idealul conta mai mult decit realitatea, cauta, in sfirsit, alte filtre de percepere a lumii si a sinelui: borcanul cu formol si profetul, paianjenii carnivori si barba ingerului octogenar (cu termenii din poemul amintit), talpile si crestetul (visezi o mare), clipa singelui si clipa memoriei (sa-ti negi starea de fericire), visul care isi devora propria realitate (memoria textului), poezia din idealitate si suferinta atroce (acum ce repede) – iata doar citeva dintre numeroasele sintagme care desemneaza fiinta insasi drept cale de comunicare intre "verdele cerului" si "verdele pamintului", intre cosmic si teluric, eul liric sfidindu-si propriile limite, construind spatiile poemului ca pe o forma de protest impotriva precaritatii vietii. Poezia concreta din Ar mai fi de trait nu e aceea a fragmentarismului optzecist, nici a inventarului unui cotidian totdeauna amorf, cenusiu; e, la Ion Cocora, poezia care se naste cind "marea navaleste in fraze", cind e tatuata pe "fragede himene", cind, cautind caldura textului, poetul vede cu degetele si stie sa cintareasca "asternutul celor mai carnale insomnii": labirintul halucinant, adica, unde se aduna, pentru a se confrunta, toate ale vietii cu toate ale poeziei: "astazi ai scris un poem/ sa se stie ca sufletul tau/ este labirintul acela halucinant/ unde pina si inteleptii/ striga dupa liman/ astazi ai scris un poem/ sa se stie ca sufletul tau/ creste ca un calorifer in visul celui singur/ ori ca o convalescenta a florilor/ intr-un curcubeu amagitor/ astazi ai scris un poem/ sa se stie ca sufletul tau/ noaptea in somn isi aduce aminte/ blana rosie a iepurelui in septembrie/ acoperind gleznele actritei/ astazi ai scris un poem/ sa se stie ca sufletul tau/ este mai umil si mai rabdator/ decit o gheata veche/ peste care trece buldozerul" (un calorifer).