30-06-2003 Printeaza Trimite pe email Trimite pe YM Redimensioneaza {_include:radio.html} Un sfint in puturoasa Valahie Ca si in Memoriile unui mandarin valah, despre care am scris pe larg aici, cu doi ani in urma, cind au aparut la Albatros, in Crugul mandarinului, din care nu lipsesc unele repetitii, portretele sint schitate cu o pana "rea", neiertatoare. "Mandarinul – ne atrage atentia Petre Pandrea – este un moralist in sensul francez al cuvintului (deci nu in sensul vechi, oriental al acestuia – n.mea), daca moralistii francezi n-ar fi fost in viata lor particulara prea hedonici, prea sceptici, prea dezabuzati, prea ingusti". Si reproducind aceasta definitie, gindul ma duce imediat la o figura coborita din marile mitologii ale lumii, un personaj in alcatuirea caruia se intilneste ceva din sufletul abisal al celebrilor eroi din literatura rusa cu realismul magic al celor din marea proza hispanoamericana: Monseigneurul Vladimir Ghyka (il ortografiaza astfel memorialistul) "print din casa veche, domnitoare valaha, care, in loc sa fie un monden pur sau sa ajunga un prim-ministru, a luat crucea lui Christos pe umar" si s-a facut calugar – "soldat al bisericii romano-catolice, parasind biserica noastra ortodoxa". Nascut in 1873, el a murit la Jilava, in 1954, cu ceva mai mult de un an inainte de a fi evocat in jurnalul lui Petre Pandrea. De atunci isi "doarme somnul de veci, somnul dreptilor, in cimitirul leprozeriei nationale de la Jilava, puscaria preferata a celor patru dictaturi romane. Zace sub tarusul nr. 8.274, fara nume. L-au ingropat in seara zilei de 16 iunie 1954. L-au purtat si ingropat patru codetinuti, patru leprosi politici, ca si el. Cintarea 32 de kilograme si povara le-a fost usoara pe miinile lor scheletice, de infometati sistematic in lagarele lui Teohari". Pandrea il cunoscuse din copilarie, fusese coleg de liceu cu un nepot al sau: "Povestea vietii lui m-a fascinat din mica adolescenta si pina azi, cind am depasit si eu jumatate de secol. Ca si printul Budha, a lasat intr-o zi totul: titlu, avere, situatie, familie, confesiune, pentru a depune tripul juramint al saraciei, castitatii si obedientei, devenind monah". Arghezi insusi, "cel mai mare poet al nostru", il caracterizeaza Pandrea pe magul de la Martisor, fara a-l cruta insa cind vine vorba de pacatele omului, il adora pe Vladimir Ghyka (dispretuindu-l pe campionul sofismelor Nae Ionescu). Le-a trebuit ceva timp amindurora sa-si dea seama "ca un sfint pluteste printre noi. Era in carne si oase, cu barba apostolica, cu ochi sclipind de inteligenta inlacrimata, cu plete argintii, cu sutana aspra (...) Pilda lui m-a fascinat si m-a facut neinfricat intr-o epoca infricosatoare, cum am parcurs noi valahii puturosi, din 1938 pina in 1955. O, la belle histoire! Voi scrie-o vreodata?". O scrie, fie si partial, chiar cind isi pune intrebarea. Dar sa mai intirziem o clipa in fata portretului: "Vladimir Ghyka recolta inimi, alinind foamea, frigul si sufletele anxioase ale detinutilor. Floarea inimii mele i-am aruncat-o si eu, fara sa stie, intr-o dimineata, in cosul gol cu care pogora de pe dealul puscariei Vacaresti, din Bucuresti. Retraiesc momentul patetic. Eu coboram cu masina: fusesem sa-mi revad o clienta politica intre zabrele, dornica sa-si perfecteze casatoria civila cu logodnicul aflat la inchisoarea Caransebes – Banat. Logodnicii au ajuns azi ministri (Constanta Craciun si Ion Vinte – n.n.). Dupa pilda monahului, eram infatigabil, inventiv si feeric. Am fost si nasi pentru mire si mireasa (revolutionari comunisti), aflati intr-o puscarie antonesciana. Fusesera batuti la talpi, cu trei luni inainte, la interogatorii (...) Nu-mi pare rau ca si eu, si Monseigneurul Vladimir Ghyka am intrat, ulterior, in puscariile acestor logodnici si miri (...) Recunostinta e o floare rara. I-am iertat si nu uit". Asa merg lucrurile in Valahia unde exista "o inflatie de calai si de lichele, o traditie de iobagi si de neoiobagi... o puzderie de lichele etern guvernamentale. Cine pune mina pe putere are liota activa. Restul zac, mefianti, in protoistorie sau in istoria de 500 de ani a subjugarii otomane". Constantin Coroiu