Sfântul Foca, Episcopul care și-a hrănit călăii

 * pe 23 iulie, Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Sfântul Mucenic Foca, episcopul din Sinope care, în plină persecuție romană, și-a întâmpinat călăii cu ospitalitate, i-a hrănit, le-a oferit adăpost * el murit a doua zi dimineață, sub loviturile lor, fără să-i judece * povestea sa, de o simplitate tulburătoare, rămâne una dintre cele mai autentice și cutremurătoare mărturii ale credinței creștine din primele veacuri

Într-o epocă în care numele sfinților se rostesc adesea mecanic și în grabă, Sfântul Foca ne obligă la o oprire brutală. Nu pentru că a fost episcop, nu pentru că a fost martirizat, ci pentru felul în care a ales să moară: cu ospitalitate, cu rugăciune și cu iubire pentru cei care îi veniseră să-i curme viața.

Foca a fost episcopul orașului Sinope, un port vechi și important din Asia Mică, pe țărmul Mării Negre (actuala Turcie). A trăit la începutul secolului al III-lea, într-o perioadă în care credința creștină devenise o sentință de moarte sub legea romană. În timpul domniei împăratului Dioclețian, unul dintre cei mai brutali persecutori ai Bisericii, s-a pornit o vânătoare sistematică a creștinilor, iar Foca, episcop al cetății, devenise o țintă.

Cu toate acestea, Foca nu s-a ascuns. Nu a fugit. Nu s-a lepădat. Când autoritățile au trimis soldați să-l captureze și să-l execute, aceștia au ajuns la poarta lui fără să știe că vorbesc chiar cu cel pe care îl căutau. Cu o blândețe firească și cu o iubire care depășea orice teamă, episcopul i-a primit în casa sa, ca pe niște oaspeți. Le-a oferit hrană, odihnă și adăpost peste noapte.

În tăcerea nopții, știind ce îl așteaptă, s-a retras în grădină și și-a săpat singur mormântul. S-a rugat. A iertat. Și-a pus sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

A doua zi, s-a înfățișat înaintea oaspeților săi și le-a spus, cu simplitate și seninătate: „Cel pe care îl căutați sunt eu. Faceți ce aveți de făcut.”

Aceștia, impresionați de curajul și blândețea lui, ar fi vrut să-l lase în viață. Dar Foca i-a oprit: nu voia ca ei să-și piardă viața din cauza îndurării arătate. Și-a plecat capul și a primit cununa muceniciei în grădina unde cu o zi înainte crescuse pâinea pentru oaspeții lui.

Astfel a murit Sfântul Foca — cu o seninătate care sfidează logica umană și cu o iubire care depășește cuvintele.

Nu a fost un mistic rupt de lume, ci un om simplu care a trăit Evanghelia literalmente. Fapta sa nu e învăluită în metafore sau minuni spectaculoase, ci într-un gest concret: i-a hrănit pe cei care veniseră să-l ucidă. A rămas viu în amintirea Bisericii tocmai pentru că a murit în spiritul Hristosului pe care L-a urmat: fără ură, fără revoltă, fără înfricoșare.

Biserica Ortodoxă îl cinstește pe 23 iulie, cu o cruce neagră în calendar, semn că este sărbătoare de rând, dar cu un sfânt de mare putere duhovnicească. El este protectorul grădinarilor, al celor care trăiesc din pământul muncit cu sudoare, dar mai ales al celor care aleg să-și iubească vrăjmașii.

Într-o lume în care suntem încurajați să reacționăm, să răspundem, să ne apărăm cu furie sau cu ură, Foca este tăcerea sfințeniei care nu cere dreptate omenească, ci împărăție cerească.

Maura ANGHEL