Iașul încarcerat între betoane. Psihologia blocului comunist ne bagă în spital

 * moștenirea cenușie a cartierelor-dormitor din Iași nu mai este doar o problemă de urbanism, ci una de sănătate psihică * blocurile comuniste, ridicate la grămadă pentru eficiența regimului, continuă să ne afecteze viața, relațiile și echilibrul interior

Cartierele gri din Iași sunt mai mult decât relicvele unei epoci care a mutilat orașele. Ele sunt mărturia vie a unei psihologii colective clădite pe lipsă de libertate și pe claustrare. Apartamentele comuniste nu au fost gândite niciodată ca spații pentru oameni, ci ca unități de producție și control. Cutiile de beton au înlocuit curțile largi, lumina și intimitatea satului tradițional cu camere mici, înghesuite, pereți subțiri și ferestre prin care pătrund mai degrabă frigul și praful decât lumina.

Moștenirea lor nu este doar vizibilă în arhitectura uniformă, ci și în sufletul locuitorilor. Psihologia blocului comunist este psihologia înghesuirii, a lipsei de intimitate, a izolării în mulțime. În astfel de spații, unde intimitatea e spulberată de pereții subțiri, iar peisajul urban nu oferă altceva decât un orizont de betoane identice, anxietatea, depresia și alienarea cresc natural.

Cifrele confirmă dimensiunea acestei moșteniri. Potrivit site-ului Hartablocuri.ro, în Iași există peste 7.000 de apartamente comuniste identificate doar prin blocurile construite înainte de 1990, fără a lua în calcul căminele sau alte spații colective. Aceasta înseamnă că zeci de mii de ieșeni trăiesc încă în tiparul de locuire impus de regimul comunist – un tipar care nu a fost niciodată despre confort sau comunitate, ci despre disciplină și supraviețuire.

Problema nu e doar estetică sau de infrastructură. Blocurile comuniste au un impact direct asupra sănătății psihice. Potrivit unui studiu intitulat „Tabloul sănătății mintale în România 2023”, realizat de Universitatea „Babeș-Bolyai”, arată că prevalența tulburărilor mintale pe durata vieții este ridicată, iar condițiile de locuire precare, supraaglomerarea și izolarea socială sunt factori de risc majori. Mai mult de 40% dintre angajați declară că stresul la locul de muncă a crescut după pandemie, iar aproape jumătate se plâng de un volum excesiv de muncă. Într-un apartament comunist, aceste tensiuni se multiplică: spațiul strâmt, lipsa de lumină, zgomotul constant și vecinătatea forțată transformă locuința într-un teren fertil pentru epuizare și anxietate.

„Moștenirea” pe care nu o putem evita

Cartierele Alexandru cel Bun, Podu Roș sau Tătărași nu sunt doar zone de locuit, ci laboratoare sociale în care se testează rezistența psihică a oamenilor. Aici, familiile împart câțiva metri pătrați, copiii cresc între betoane reci, iar adulții își consumă viața într-un decor care repetă la nesfârșit aceeași estetică a cenușiului. Blocul comunist nu te lasă să visezi: uniformitatea lui omoară imaginația și cultivă sentimentul că ești doar o piesă interschimbabilă într-un mecanism imens și lipsit de chip. La nivel social, efectul este devastator. În loc să creeze comunități, blocurile au produs enclave de singurătate. Vecinii locuiesc ușă în ușă, dar se simt mai străini ca oricând. „ Nu mai e vorba doar de cât timp vor sta în picioare aceste clădiri. E vorba de cât timp vom mai putea suporta psihologia pe care o induc. Pentru că blocul comunist nu e doar un decor de viață. Este o traumă care respiră odată cu noi, care se imprimă în mentalul colectiv și care transformă intimitatea într-o raritate, iar liniștea într-un lux”, explică psihoterapeutul Letiția Popa.

Lipsa spațiilor comune reale – curți, grădini, zone de întâlnire – a dus la ruperea firelor de solidaritate. În schimb, a rămas doar zgomotul: cel al vecinului de deasupra, al liftului vechi, al televizoarelor care urlă prin pereții subțiri. Și totuși, aceste blocuri domină în continuare Iașul. Chiar și renovate superficial, cu fațade colorate și termopane noi, ele ascund aceeași structură de beton care sufocă. Ele sunt „moștenirea” pe care nu o putem evita: acolo ne-am născut, acolo am crescut, acolo continuăm să trăim. Nu mai e vorba doar de cât timp vor sta în picioare aceste clădiri. E vorba de cât timp vom mai putea suporta psihologia pe care o induc. Pentru că blocul comunist nu e doar un decor de viață. Este o traumă care respiră odată cu noi, care se imprimă în mentalul colectiv și care transformă intimitatea într-o raritate, iar liniștea într-un lux.

Clara DIMA