Dezghețul din Alaska

Așteptarea mediatică s-a intensificat până la paroxism, mai ales înaintea conferinței de presă Trump–Putin. Televiziunile au prezentat momentul ca pe un duel în care liderul rus și liderul american urmau să scoată pistoalele și să tragă, ca într-un film Western: “the good, the bad, and the ugly” (absent la întâlnire)…

Am urmărit alt film: un dialog cordial, calm și convingător, pe alocuri. Pentru un ochi realist, ceea ce s-a întâmplat nu e decât reluarea unui tipar vechi: lideri aflați pe poziții contrare se întâlnesc nu pentru o târguială ieftină, ci pentru a negocia fundamentele păcii.

Ideea că Trump trebuia să obțină umilirea publică a Moscovei neglijează tocmai acest obiectiv: restabilirea normalității. “Audiatur et altera pars” — iată dictonul vechi al diplomaților. Președintele SUA a recunoscut caracterul „productiv” al discuțiilor, fără să ofere detalii. S-a făcut un important pas înainte.

Istoric vorbind, marile puteri nu și-au rezolvat disputele prin ritualuri de umilire publică, ci prin dialog și negocieri dure. În 1962, după criza rachetelor din Cuba, John F. Kennedy și Nikita Hrușciov au avut înțelepciunea să-și trimită scrisori și să negocieze în secret. Rezultatul: evitarea unei catastrofe nucleare.

În 1972 s-a produs vizita lui Richard Nixon la Beijing, unde l-a întâlnit pe Mao. Doi lideri importanți — inamici ideologici — au discutat despre cooperare economică, dar și despre conflictul din Coreea. A fost un pas către echilibru, iar nu escaladare.

În absența diplomației, dezacordurile se prelungesc până la epuizare. Dacă liderii nu vorbesc, prețul conflictului va fi întotdeauna sângeros.

Diplomația nu înseamnă capitulare josnică sau abdicarea de la idealuri, ci recunoașterea faptului că fiecare mare putere are interese legitime de securitate care nu pot fi ignorate.Vladimir Putin a insistat asupra „cauzelor de fond”, cu trimitere la relația dintre NATO și Ucraina. Trump a acceptat logica dialogului, fiind secondat de o echipă excepțională de experți în arta negocierii: Steve Witkoff, în mod special.

S-a consumat un moment important. A nu discuta cu adversarul înseamnă a transforma politica externă într-o religie a urii, lipsită de pragmatism. Trump a ales să trateze un adversar ca pe un actor rațional cu interese proprii.

Marile puteri nu reușesc mereu să fie prietene, dar pot să ajute al prevenirea stării de anarhie și haos. Diplomația devine astfel nu doar un exercițiu de politețe, ci o formă de realism, o strategie de supraviețuire.

Dezghețul din Alaska nu a produs un miracol peste noapte, dar ne-a adus un licăr de speranță.

Mihail Neamtu r3media.ro