1 miel blând și 3 licurici mari

Dorian OBREJA

În 1745, vedea lumina tiparului piesa „Il servitore di due padroni”, aparținând lui Carlo Goldoni, cu premiera un an mai târziu, jucată de nenumărate ori, până în zilele noastre, dat fiind actualitatea situației sintetizate perfect de titlu.

Nu se știe de când datează expresia românească „a fi cu fundul în două luntrii”, corespunzând situației amintite. Dar materializarea acesteia de către clasa politică românescă a putut fi consemnată mereu.

Legată de Imperiul Austro-Ungar printr-un tratat secret de alianță, din 1883, România se declară neutră la izbucnirea ostilităților, în iulie 1914; în august 1916, România primește un ultimatum să decidă dacă dorește să se alăture Antantei „acum ori niciodată”. Și s-a alăturat...

România s-a aliat oficial cu Puterile Axei în octombrie 1940 și - pentru a recupera teritorii - intră în iunie 1941 în război de partea acestora împotriva URSS; pe 23 august 1944, armata sovietică fiind deja în Moldova din luna martie, România a trecut de partea Aliaților, alături de care a participat la luptele contra armatelor naziste...

Din 14 mai 1955, România a fost membră a Tratatului militar de la Varșovia, până ce acesta a fost în mod oficial dizolvat la întâlnirea de la Praga, pe 1 iulie 1991.

În 1970, URSS și RSR semnau un tratat, ce prevedea ”o prietenie veșnică și de nezdruncinat”; în 1991, un altul, ce recunoștea granițele stabilite prin Tratatul de la Paris, și se referea la considerarea reciprocă, ”în orice situație, ca state prietene”. În 2003, ultimul tratat semnat și ratificat de cele două țări (devenite Federația Rusă și România), prevedea ca ”părţile contractante să dezvolte relaţii de prietenie, cooperare, înţelegere şi respect reciproc” stabilea definitiv granițele și, atenție!, recunoștea independența Republicii Moldova și Ucrainei.

Dar, cu 6 ani înainte (pe 11 iulie 1997), fusese lansat Parteneriatul strategic dintre Statele Unite ale Americii și România!!! Iar la un an după semnarea ultimului tratat cu Federația Rusă, în 2004, România devenea membră a NATO (din 2007, și a UE)! Cei rău intenționați ar putea spune că, timp de vreo 6-7 ani, România a jucat (sau luptat) pe două fronturi...

Să ajungem la zi. Când România este partener strategic al SUA - ce sunt și lider incontestabil al NATO, din care țara noastră face parte; tot România este și membră UE. Problema e că, de la instalarea președintelui Trump, deci din ianuarie acest an, între SUA și UE au început să apară tot mai multe diferențe - diferende, culminate cu ”războiul taxelor”. României îi vin bani de la Bruxelles, dar, indubitabil, Washingtonul este cel care ne asigură o umbrelă de apărare (Deveselu, Mihai Kogălniceanu etc.). Se pune, tot mai acut, întrebarea dacă România trebuie să țină, tranșant, partea cuiva, sau să încerce a duce o plină de primejdii politică de echilibristică – una care ar necesita diplomați de excepție, pe care, evident, trist și îngrijorător, nu-i avem. Și, de subliniat, echilibristica nu trebuie confundată, niciun moment, cu ipostaza de ”fund în două luntrii”! De la Bruxelles, Rusia și Putin ne sunt înfățișați în cele mai negre culori; SUA, prin Trump, îl primește, aplaudă și cinstește pe Putin (acțiuni răsfrânte asupra Rusiei). Noi cu cine votăm?

Pe plaiul mioritic se spune că ”mielul blând suge la două oi”. Dar ce se întâmplă când are de a face cu trei...tauri, extrem de furioși? Despre 3 mari licurici nici nu vreau să mai amintesc!