Cele două Marii și răgazul Cerului. Tihna care nu lasă timpul să treacă

 * există o veche credință potrivit căreia între Sfânta Maria Mare și Sfânta Maria Mică, zilele nu se adună în povara anilor, ci se topesc într-o tihnă blândă, ca o mângâiere venită din Cer  * este răgazul în care omul e chemat să își audă inima, să-și curețe gândurile și să-și așeze pașii

Sfârșitul verii are o lumină aparte. Nu mai e dogoarea care arde pielea, ci o căldură liniștită, care mângâie. Seara se lasă mai devreme, dar nu grăbită, ci ca o catifea ce se așterne peste grădini și ulițe. Aerul poartă în el miros de pârg și de început de toamnă, iar ziua pare să se retragă în sine, cu o pace pe care o simțim chiar și fără să o numim.

În acest răstimp, ceva se schimbă înlăuntrul nostru. Graba își pierde din putere, iar sufletul caută singur un loc de odihnă. Ne surprindem mai atenți la pașii noștri, mai disponibili să ascultăm șoaptele dinăuntru. Poate că tocmai de aceea, bătrânii au spus dintotdeauna că între două sărbători mari – 15 august și 8 septembrie – oamenii nu îmbătrânesc.

Dar ce înseamnă, de fapt, această tinerețe? Nu este o oprire a timpului din afară, ci o renaștere lăuntrică. În aceste zile, inima capătă răgaz să se curețe, mintea să se liniștească, iar sufletul să își recunoască drumul. Între cele două Marii, omul primește darul tihnei.

Și e bine, uneori, să rămânem mai mult în inimă. Nu pentru a o încuia, ci pentru a o cunoaște. Pentru a ști cui să i-o oferim și de ce. În acest exercițiu al ascultării interioare, îi descoperim pe cei buni – cei care ne luminează pașii și ne aduc pace – și îi recunoaștem pe cei care, prin răni sau amăgiri, ne-au deschis ochii. Și atunci, cu blândețe, putem să îi lăsăm să plece. Nu din amărăciune, ci din claritate: drumul nostru nu îi mai poate purta.

Între cele două Marii se ascunde, așadar, o școală a discernământului. Un timp al așezării, al curățirii, al desprinderii liniștite. Este momentul în care învățăm să facem pace cu ceea ce suntem și să alegem cu grijă ce lăsăm să rămână lângă noi.

Dar tihna aceasta nu este doar despre oameni și drumuri. Este, mai ales, despre întâlnirea noastră cu Cerul. Despre clipa în care, în liniște, auzim șoaptele nevăzute care ne spun: „Nu te teme. Eu sunt aici.” Este despre mângâierea aceea tainică, o atingere delicată pe umăr, care ne ridică atunci când credem că suntem singuri.

Poate că acesta este adevăratul secret dintre cele două Marii: nu că anii s-ar opri, ci că ni se oferă prilejul de a gusta, pentru o clipă, veșnicia. O veșnicie care nu înseamnă absența timpului, ci prezența deplină a inimii.

Iar în acea prezență, descoperim că tinerețea nu este legată de vârstă, ci de suflet. Sufletul care știe să se odihnească, să iubească, să ierte și să pornească din nou.

Maura ANGHEL