Ultima zi a verii
Dimensiune font:
În ultima zi a verii, lumina devine confesiune. Nu mai strălucește cu exuberanța tinereții, ci cu discreția unui surâs ce ascunde oboseala, ca și cum soarele însuși ar înțelege că a ajuns la capătul unui drum. E o lumină care nu mai cere, ci dăruiește. Care nu mai promite, ci așază în suflet o pace aproape ritualică.
Această zi are solemnitatea unei plecări nobile. Natura nu se retrage în grabă, ci cu gesturi lente, asemenea unei doamne care își strânge cu grație rochia, conștientă că privirile tuturor o însoțesc. Verdele frunzelor se destramă în nuanțe palide, iar iarba păstrează amintirea caldă a ploilor din iulie. Aerul, deși încă blând, lasă să se întrevadă o răcoare ce anunță schimbarea.
Chiar și marea, în această zi, vorbește altfel. Nu mai izbucnește, nu mai cheamă, ci își poartă valurile ca pe niște taine rostite în șoaptă. În murmurul lor se simte trecerea anotimpului ca un cântec de leagăn, ca o mângâiere pentru cei care nu sunt pregătiți să lase vara să plece.
Ultima zi a verii e și un prag pentru suflet. O zi în care fiecare dintre noi resimte mai intens fragilitatea clipei. E ziua în care învățăm, din nou, că frumusețea nu se măsoară prin durata ei, ci prin intensitatea cu care se așază în memorie. Vara nu se sfârșește pentru că s-ar fi risipit, ci pentru că existența are nevoie de această pendulare între risipă și reculegere, între expansiune și retragere.
Nu este doar o dată în calendar, ci o frontieră invizibilă. De o parte, copilăria verii, cu râsul ei neîntrerupt, cu jocurile fără capăt, cu nopțile parfumate de tei. De cealaltă parte, toamna – anotimp al întoarcerii spre sine, al liniștirii, al unei frumuseți mai puțin exuberante, dar mai profunde. În acest punct de echilibru, sufletul simte amândouă direcțiile și învață să le primească pe amândouă.
În astfel de zile, memoria devine un loc viu. Dintr-odată îți amintești de verile copilăriei, de mirosul caiselor coapte, de țărâna caldă sub tălpi, de greierii care țeseau noaptea ca pe o pânză infinită. Și totuși, nostalgia nu e o rană, ci un balsam: dovada că ai trăit, că ai adunat în tine lumina care acum, chiar dacă se stinge în afară, rămâne aprinsă înăuntru.
Astfel, ultima zi a verii devine un altar al clipei. Nu o simplă trecere, ci o lecție despre frumusețea efemerului. Ne amintește că nimic nu ne aparține cu adevărat, în afară de felul în care ne lăsăm atinși de vremuri. Vara nu se oprește în calendar, ci continuă să trăiască în noi – în gesturile noastre, în amintirile care ne veghează, în lumina pe care o purtăm mai departe înspre toamnă.
Și, în acest hotar delicat, chiar și cel mai grăbit suflet își găsește un moment de recunoștință. Pentru tot ce a fost, pentru tot ce va veni. Iar această recunoștință, simplă și tăcută, are forma unui cuvânt pe care îl simți mai degrabă decât îl rostești: mulțumesc.
Adauga comentariul tau