* sindicatele din învățământ cer boicotarea începutului de an școlar, dar tot mai mulți profesori refuză să se alinieze * între revendicările tardive și responsabilitatea față de elevi, dascălii atrag atenția că școala nu poate deveni teren de luptă sindicală, iar dreptul copiilor la educație nu poate fi sacrificat

 

Anul școlar 2025–2026 riscă să înceapă sub semnul tensiunilor dintre sindicate și profesori. Deși liderii sindicali din învățământ au lansat ideea unui boicot al orelor, cadrele didactice par reticente în a urma această chemare, invocând responsabilitatea față de elevi, presiunea examenelor și lipsa unor soluții clare pentru problemele ridicate.

 

Un exemplu puternic vine de la Iași, de la profesoara de Limba și literatura română Monica Coțofan, cadru didactic la Colegiul „Vasile Alecsandri”, care și-a expus public poziția după prima ședință de Consiliu Profesoral, transformată – după cum spune – într-o ședință de sindicat. După 33 de ani de cotizație, dascălul a decis să se retragă, nu pentru că nu ar recunoaște importanța solidarității sindicale, ci pentru că nu se mai simțea reprezentată de liderii actuali. „Nu îi mai consider credibili pentru valorile și principiile mele”, mărturisește ea, remarcând și faptul că nimeni nu a căutat să înțeleagă motivele profunde ale deciziei sale.

În postarea sa, profesoara ridică întrebări care ating miezul dilemei în care se află întregul corp didactic. Cum vor fi recuperate materiile nepredate în perioada boicotului și cine va suporta costurile? Ce se va întâmpla cu orele neplătite, dar obligatorii, impuse de noua grilă de mobilitate, dacă guvernul va reveni asupra deciziilor? Cum se vor resimți relațiile profesor–părinte–elev, într-un context în care părinții sunt deja presați să acopere prin meditații private lacunele școlii? Și, mai ales, ce implicații legale și morale va avea pentru profesori un boicot care afectează direct dreptul elevilor la educație?

Deși sindicatele insistă că lipsa de reacție a guvernului justifică o astfel de măsură extremă, tot mai mulți profesori consideră că a boicota actul educațional nu este soluția. Din contră, un astfel de gest riscă să adâncească criza de imagine a școlii românești și să fragilizeze și mai mult încrederea părinților în sistem. „Dreptul elevilor la educație va fi, în mod clar, zădărnicit prin boicot”, avertizează Monica Cotofan, care anunță că va fi prezentă la clasă și va continua să-și asume responsabilitatea de dascăl.

 

„Ne-am obișnuit să așteptăm să ne salveze cineva, fără să mișcăm un deget”

 

Poziția ei este susținută și de voci din societate, care atrag atenția asupra faptului că sindicatele își joacă acum ultima carte, dar într-un moment greșit. „Dacă sindicatele ar fi vrut cu adevărat să apere interesele profesorilor, ar fi acționat înainte de promulgarea legii. Nu au vrut. Oare de ce? Acum este tardiv și total inutil”, a comentat Tania Tudori, subliniind sentimentul de lipsă de reprezentativitate și oportunismul tardiv al liderilor sindicali.

La acest mesaj, profesoara Monica Cotofan a răspuns cu o observație la fel de tăioasă: „Poate pentru că s-au obișnuit să ia decizii fără consultare reală, poate și pentru că noi ne-am obișnuit să așteptăm să ne salveze cineva, fără să mișcăm un deget, nu știu...” – un semnal că responsabilitatea nu revine doar sindicatelor, ci și profesorilor care au acceptat prea mult timp pasivitatea.

Învățământul românesc se află, așadar, prins între revendicările sindicale și nevoia de credibilitate. Profesorii sunt puși în fața unei alegeri dificile: să se solidarizeze cu sindicatul, riscând să piardă în fața elevilor și a părinților, sau să își păstreze demnitatea profesională prin prezența la catedră, chiar cu prețul izolării față de propriile organizații. Întrebarea esențială rămâne dacă un protest sindical își poate atinge obiectivele sacrificând educația sau dacă este nevoie de forme alternative de negociere, care să nu transforme copiii în victime colaterale.

Deocamdată, mulți dascăli par să încline spre responsabilitatea față de elevi, preferând să rămână la clasă. În joc nu este doar o revendicare sindicală, ci însăși imaginea profesorului în societate și încrederea unei generații întregi în școală.

Maura ANGHEL