Căpițele de fân se sting în Moldova. O tradiție seculară este pe cale de dispariție

 * în Iași, Suceava, Botoșani, Neamț și Vaslui, căpițele de fân, odinioară coloana vertebrală a vieții rurale, se prăbușesc în tăcere * agricultura mecanizată, migrația și schimbarea obiceiurilor alungă aceste repere din peisaj, iar dispariția lor aduce pierderi uriașe nu doar culturale, ci și ecologice

Pe coama unui deal din nordul județului Neamț, câteva căpițe de fân stau singure, în bătaia vântului. În jur, câmpul e gol și liniștea are un aer neliniștitor. Odată, vara însemna miros de iarbă cosită și zile întregi de muncă împreună – părinți, copii, vecini – pentru a ridica aceste construcții rotunde, menite să hrănească vitele și să protejeze recolta de ploi. Astăzi, peisajul e altul. Unde altădată se ridicau zeci de căpițe, acum se văd baloți industriali, perfect egali, strânși cu folii de plastic, ori pajiști lăsate în paragină.

Căpița nu era doar un depozit de fân, ci un simbol al hărniciei și al echilibrului dintre om și natură. Se clădea cu răbdare, strat după strat, astfel încât apa să alunece, iar aerul să pătrundă pentru a usca masa verde. Forma nu era întâmplătoare: fusese perfecționată de generații pentru a rezista vântului și zăpezii. În satele Moldovei, ridicarea unei căpițe era un ritual care aducea oamenii împreună. Acolo unde azi se vede mecanizare, odinioară se auzea râsul și glasul celor care lucrau cot la cot.

Mecanizarea a intrat peste tot

Utilaje rapide cosesc și adună fânul în câteva ore, transformându-l în baloți uniformi. Din punct de vedere economic, e mai eficient. Din punct de vedere cultural, e o pierdere uriașă. Chiar și în zonele montane din Suceava sau Neamț, unde altădată niciun tractor nu putea urca, noile echipamente fac loc pentru agricultură industrială. Doar pajiștile foarte abrupte mai păstrează căpițele, dar și acolo, tot mai puține. Lipsesc brațele de muncă tinere, iar bătrânii nu mai pot duce singuri greul verii.

Migrația rurală a rupt și ultima punte dintre generații. Tinerii plecați la oraș sau în străinătate nu mai învață cum să ridice o căpiță, iar satul îmbătrânit se vede nevoit să aleagă între a abandona pajiștea sau a o lucra mecanizat. În paralel, numărul animalelor a scăzut considerabil. În multe gospodării, vacile și oile au dispărut, iar nevoia de stocuri mari de fân s-a redus drastic.

Dispariția căpițelor nu este doar o pierdere estetică. Este o lovitură dată biodiversității. Fânețele cosite manual și gestionate tradițional sunt printre cele mai bogate habitate din lume, găzduind sute de specii de plante, fluturi și păsări. Când cosirea se face mecanic, prea devreme și prea rapid, ciclul natural de înflorire și hrănire al insectelor este întrerupt. În loc să fie spații vii, câmpurile devin simple suprafețe agricole, fără complexitatea unui ecosistem sănătos.

În 2021, „cultura fânului” a fost inclusă în Inventarul Național al Patrimoniului Cultural Imaterial, un pas important pentru recunoaștere, dar insuficient pentru salvare. Dincolo de titluri și liste oficiale, lipsesc măsurile concrete: sprijin financiar real pentru cosirea manuală, programe educative pentru transmiterea meșteșugului și promovarea acestui patrimoniu ca parte a identității Moldovei. Există inițiative izolate – ONG-uri care lucrează cu fermierii pentru a accesa subvenții, proiecte turistice care valorifică peisajul tradițional – dar ele nu pot compensa lipsa unei strategii naționale.

„O căpiță arată cât de harnic e omul”, spune un fermier din zona Vatra Dornei. Ridică încă fânul așa cum l-a învățat tatăl lui, dar recunoaște că, atunci când nu va mai putea, nimeni nu va continua. Și nu e singurul. În multe sate din nord-est, căpițele au devenit repere izolate, amintiri vii ale unei lumi care se stinge.

Dacă nu se intervine acum, în câțiva ani căpițele de fân vor fi doar subiect de carte poștală sau fotografie de arhivă. Dispariția lor ar însemna pierderea unei bucăți de istorie rurală, a unui mod de viață și a unei relații cu pământul pe care modernitatea nu o va putea înlocui niciodată.

Maura ANGHEL