Învățământul simultan, firul subțire care mai leagă copiii din satele sărace de școală

 * drumurile de pământ și casele din chirpici fac parte din viața de zi cu zi a copiilor din Tăutești, un sat uitat între dealurile Iașului * singura lor șansă de a rămâne aproape de educație este școala din Horlești, unde clasele nu se formează după manual, ci după realitatea crudă a cifrelor: prea puțini elevi, prea mulți ani de studiu într-o singură sală * învățământul simultan devine astfel un compromis obositor pentru profesori și inegal pentru elevi, dar și singurul fir subțire care îi mai leagă pe copii de școală

 

La Școala din Horlești, liniștea coridoarelor încă nerăscolite de pașii copiilor ascunde un adevăr dureros: noul an școlar va începe din nou și cu clase simultane. Pentru micii elevi din Horlești și Tăutești, învățătura nu se împarte doar în materii, ci și între generații. Învățământul simultan – când un dascăl predă în aceeași oră două sau chiar trei programe școlare, pentru copii din ani de studiu diferiți – rămâne o realitate greu de gestionat, dar inevitabilă. Este, de fapt, singura soluție pentru ca satele cu puțini copii să nu rămână fără școală. „Matematica cu geografia se mai leagă… dar ce faci când ai matematică și muzică?”, întreabă, retoric, învățătorul Daniel Lozbă, dascăl cu peste 30 de ani de experiență. „Uneori parcă trebuie să fii două persoane deodată: să scrii la tablă pentru unii și să explici pe caiet pentru alții. Și chiar dacă reușești, nu toți copiii pot ține pasul”.

Între beneficii și compromisuri

Ministerul Educației estimează că aproximativ 100.000 de elevi din România învață în regim simultan. La Iași, fenomenul este vizibil mai ales în satele izolate, unde școlile au efective mici. Din cele aproape 600 de unități școlare și structuri educaționale, 184 au sub 50 de elevi, ceea ce face aproape imposibilă formarea unor clase distincte.

„E greu, foarte greu. Dar dacă nu facem asta, copiii aceștia nu ar mai avea școală. Și atunci ce ar mai rămâne pentru ei?”, spune Lozbă.

În astfel de locuri, părinții nu își mai pun problema performanței școlare, ci doar a accesului la educație. Avantajul, dacă poate fi numit astfel, este că școala își ține ușile deschise, iar copiii nu sunt lăsați acasă.

Tăutești, satul uitat la marginea Iașului

Din toamna trecută, la Școala din Horlești vin și copiii din satul Tăutești, o așezare ascunsă între dealurile Iașului. Priveliștea pare desprinsă dintr-o carte veche: case din chirpici, ulițe de pământ, curți părăginite. Doar firele de electricitate și praful ridicat de câte o mașină amintesc că este totuși anul 2025. Ironia sorții face ca Tăutești să fie la câțiva kilometri de Mărzești, un sat în care vilele somptuoase se ridică lângă terenuri vândute cu mii de euro metrul pătrat. În Tăutești, aceeași suprafață costă doar cinci euro. Diferența de preț spune, de fapt, povestea prăpastiei sociale. Pentru adulți, singurele locuri de muncă se găsesc, ocazional, pe la biserică. Pentru copii, școala din Horlești e singura șansă la alt drum în viață.

O problemă structurală

Învățământul simultan nu este o invenție nouă. A apărut din nevoia de a salva școlile mici, acolo unde populația scade an de an. Noile reglementări adoptate în 2025 lasă tot mai mult loc acestor aranjamente: clasele gimnaziale pot fi combinate, de regulă între a V-a și a VII-a sau între a VI-a și a VIII-a. În situații excepționale, Inspectoratul Școlar poate aproba chiar funcționarea cu mai puțin de zece elevi într-o sală.

În teorie, metodologia oferă flexibilitate. În practică, pentru copii înseamnă o cursă cu obstacole. Ritmul nu este același pentru toți, iar diferențele dintre elevi se adâncesc.

„Nu e vina copiilor. Ei se străduiesc, dar cât să poți face într-o oră, când trebuie să împarți atenția în trei? Asta e nedrept pentru ei și obositor pentru noi. Și totuși, dacă nu facem asta, îi pierdem cu totul”, spune dascălul din Horlești.

Șansa de a nu rămâne pe dinafară

Cu toate limitele lui, învățământul simultan rămâne, paradoxal, singura soluție pentru satele uitate de lume. În Tăutești și în multe alte sate din Iași, dacă nu ar exista această formă de organizare, copiii ar fi condamnați la abandon școlar.

Pentru mulți dintre ei, mersul la școală nu înseamnă doar lecții, ci și o masă caldă, un loc unde se simt parte dintr-o comunitate și o șansă – fragilă, dar reală – de a visa dincolo de satul lor. În așezările sărmane, e ca și cum ai încerca să ții aprinsă o lumânare într-un vânt puternic…

Maura ANGHEL