Sfânta Teodora de la Sihla, singura femeie canonizată din România. Cine a fost, ce a lăsat în urmă și de ce 7 august e zi sfântă

 Pe 7 august, calendarul ortodox prăznuiește o figură unică în istoria spirituală a României: Sfânta Teodora de la Sihla. Retrasă în pustnicie, trăind ani de nevoință în peșterile Neamțului, ea este singura româncă trecută în rândul sfinților. Află cine a fost cu adevărat „floarea duhovnicească a Moldovei” și de ce viața ei a rămas o taină vie.

Există sfinți care umplu catedralele cu numele lor și sfinți care rămân în stâncă, în tăcere, în post. Sfânta Teodora de la Sihla e una dintre acele ființe care nu au căutat gloria, ci singurătatea cu Dumnezeu. Pe 7 august, Biserica Ortodoxă Română o prăznuiește pe singura femeie din istoria românească ridicată oficial la rang de sfântă. 

Din fiică de armaș la pustnică uitată de lume
Născută în secolul al XVII-lea, în familia lui Ștefan Joldea – un comandant militar la Cetatea Neamțului – Teodora nu a fost sortită luxului sau carierei nobile. Crescută în comuna Vânători-Neamț, și-a început viața în ritmurile firești ale unei fete de viță boierească. A fost căsătorită cu Elefterie, dar amândoi au ales alt drum: cel monahal. El s-a retras la Poiana Mărului, ea la Vărzărești, în Vrancea. Acolo, sub îndrumarea schimonahiei Paisia, începe o viață de aspră nevoință, mutându-se împreună cu alte călugărițe în Munții Buzăului pentru a scăpa de teroarea invaziilor otomane. Dar liniștea nu se oprește aici.

Codrii Sihlei – templul nevăzut al rugăciunii
După zece ani de viețuire în pustia Buzăului, Teodora ajunge în codrii de nepătruns ai Neamțului. Aici, la îndemnul ieroschimonahului Pavel, se stabilește singură într-un bordei părăsit din zona cunoscută azi drept Sihla – un loc numit astfel pentru pădurile tinere, dese și tăcute. A trăit ani în șir cu mâinile goale și sufletul înflăcărat, hrănindu-se cu fructe de pădure, rădăcini și faimoasa „iarbă dulce”, o iederă care mai crește și azi pe stâncile locului și care poartă numele ei.

Fără martori, fără slavă – doar Dumnezeu și pustia
Teodora a ales nu doar să se retragă, ci să dispară. Ultimii ei ani s-au desfășurat într-o peșteră unde nici animalele sălbatice nu cutezau să intre. Nu avea icoane, nu avea cărți, nu avea oameni. Avea cerul, pământul și o rugăciune tăcută care se ridica ca fumul dintr-un altar nevăzut. A murit în singurătate, spunând doar: „Slavă Ție, Doamne, pentru toate.”

Multă vreme, trupul Teodorei a rămas ascuns, cunoscut doar pustnicilor. Abia în secolul XIX, familia domnitorului Mihail Sturza reface schitul Sihla și așază moaștele într-o raclă de preț. Ulterior, ele sunt mutate la biserica din Miclăușeni, Iași, unde numeroși credincioși veneau să se închine.

Pe 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române îi recunoaște oficial sfințenia. Ziua de 7 august devine astfel momentul în care o țară întreagă o cinstește – pe femeia care a renunțat la tot ca să se regăsească în Hristos.

Sfânta Teodora de la Sihla nu este doar o figură religioasă, ci un avertisment viu: că liniștea nu se caută în lume, ci în suflet. Că renunțarea nu este înfrângere, ci eliberare. Și că uneori, cea mai profundă lucrare se face nu în văzul lumii, ci în tăcerea unei peșteri.

Poate de aceea, în fiecare an, pe 7 august, România o pomenește cu evlavie: nu pentru ce a avut, ci pentru tot ce a lăsat în urmă – un drum gol, dar sacru, printre copacii Sihlei. 

Clara DIMA