MOARTEA MAREȘALULUI. 77 de ani de la ucidere, chiar înainte de ziua sa de naștere, 2 iunie.

Mărturia preotului care i-a dat ultima împărtășanie Mareșalului Ion Antonescu înainte de execuție: La Jilava, soldații plângeau în curtea închisorii (1 iunie 1946) Parte a unui proces orchestrat, soarta condamnaților fiind pecetluită cu mult timp înainte, Mareșalul Ion Antonescu cădea răpus de de gloanțele plutonului de execuție în curtea închisorii Militare Jilava, la 1 iunie 1946, cu o zi înainte de a împlini 64 de ani, conform Enciclopedia României.

Despre ultimele ore de viață ale Mareșalului, înaintea execuției, precum și detalii neștiute din culisele tragicului moment istoric, dincolo de imaginile surprinse pe pelicula arhicunoscută, scrie ziaristionline.ro, preluând un articol apărut în jurnalul.ro în care sunt dezvăluite frânturi, momente pe care nicio cameră nu le-a surprins.

„Pe data de 1 iunie 1946, Ion Antonescu cădea răpus de gloanțele plutonului de execuție în curtea închisorii Militare Jilava. La ieșirea din celulă, fostul șef al statului a fost împărtășit de confesorul pușcăriei, preotul Teodor Totolici. Am aflat de la fiul părintelui cum, înainte de a părăsi clădirea închisorii, mareșalul a decupat o bucată din tricolorul de la o carte de religie, și-a prins-o cu un ac de gămălie în piept, apoi s-a îndreptat însoțit de asistență în Valea Piersicilor din curtea unității de detenție, acolo unde avea să aibă loc ducerea la bun sfârșit a executării sentinței.

Procesul lui Antonescu

Facem legătura cu cele descrise mai sus prezentându-vă și informațiile legate de evenimentul din 1946 descrise de colonel dr. Alexandru Duțu. "În vârstă de 64 de ani, mareșalul României fusese condamnat, la 17 mai 1946, de Tribunalul Poporului, de șase ori la pedeapsa cu moartea, de două ori la temniță grea pe viață, de trei ori la detenție grea timp de 20 de ani, o dată la detenție riguroasă timp de 20 de ani și de 14 ori la degradare civică pe timp de 10 ani. Completul 1 de judecată al Tribunalului Poporului considerase că Ion Antonescu a militat pentru "hitlerism și fascism”, instaurând "cel mai crunt regim de dictatură cunoscut în istoria țării noastre”, că "invitase armatele hitleriste să intre pe teritoriul țării” și a decis "aderarea la Pactul Tripartit”, pregătind apoi agresiunea "contra popoarelor din Balcani și contra U.R.S.S.”, după care a săvârșit "cea mai mare crimă petrecută în istoria poporului român, alăturându-se Germaniei hitleriste la agresiunea contra popoarelor din Rusia Sovietică, care doreau o colaborare pașnică cu poporul român”, punând țara și în stare de război cu Marea Britanie și cu Statele Unite ale Americii. În timpul războiului, au mai apreciat judecătorii mareșalului, acesta "nu a respectat regulile internaționale, dând ordine de suprimare a populației civile din spatele frontului pe motiv că cetățenii au fost partizani”, "a favorizat pe acei însărcinați cu supravegherea lor (prizonierilor – n.n.) spre a fi supuși la un tratament inuman”, "a ordonat acte de teroare”, "a luat măsuri ca toți luptătorii antifasciști să fie internați în lagăre în scop de persecuție politică și din motive rasiale a ordonat deportarea populației evreiești din Bucovina și Basarabia, cum și parte din Vechiul Regat, în Transnistria, unde – în cea mai mare parte – a fost executată”… Foarte important însă pentru jusțiție și pentru istorie ar fi fost să se stabilească sigur, și fără nici un dubiu, dacă mareșalul a fost sau nu vinovat de toate cele ce i s-au imputat. Neclarificarea acestor probleme face ca, la peste o jumătate de secol de la execuția sa, Ion Antonescu să fie contestat, denigrat sau elogiat, așa cum a fost, de altfel, și în timpul vieții.

La 17 mai 1946, cei care l-au judecat, l-au considerat criminal de război, responsabil de dezastrul țării și l-au condamnat la moarte. Aflând verdictul, mareșalul i-a împuternicit pe avocații săi (Constantin Paraschivescu-Bălăceanu și Titus Stoika), în aceeași zi, printr-o procură autografă, "să redacteze și să susțină motivele de recurs împotriva sentinței de condamnare a subsemnatului dată de Tribunalul Poporului, precum și a prezenta cerea de grațiere în numele meu”. în baza acestui document, avocații au întocmit cererea de grațiere (dactilografiată, dar fără semnătura autografă a mareșalului) către regele Mihai I. Cereri de grațiere au mai adresat, la 31 mai 1946, avocatul Constantin Paraschivescu-Bălăceanu și mama Mareșalului, Lița Baranga, în vârstă de 88 de ani, care implora "cu lacrimi în ochi "mărinimia Majestății Voastre ca să binevoiți a acorda înalta grație de a comuta pedeapsa cu moartea dată de Tribunalul Poporului în ziua de 17 mai 1946 fiului meu unic, Ion Antonescu”.

Autoritățile au avut o poziție contradictorie față de condamnarea la moarte a Mareșalului Ion Antonescu, Lucrețiu Pătrășcanu, ministru Justiției, supunând și el "înaltei hotărâri " a regelui, în conformitate cu prevederile art. 641 din Codul de Procedură Penală, cererile de grațiere pentru Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Z. Vasiliu, Gheorghe Alexianu, Radu D. Lecca, Eugen Cristescu și Constantin Pantazi. Printr-un alt raport însă, "în numele și din însărcinarea guvernului”, tot Lucrețiu Pătrășcanu a propus regelui Mihai I "pentru înalte rațiuni de stat respingerea cererilor de grațiere făcute de Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu și Gheorghe Alexianu și comutarea în muncă silnică pe viață a pedepsei cu moartea aplicată condamnaților Constantin Pantazi, Radu Lecca și Eugen Cristescu”.

Execuția

La 1 iunie 1946, după respingerea cererilor de grațiere, procurorii Alfred Petrescu și G. Săndulescu au fost desemnați cu "aducerea la îndeplinire a sentinței no. 17/1946 a Tribunalului Poporului”. La scurt timp, grupul de detașamente de gardieni publici a constituit un pluton format din 30 de gardieni, comandat de Vasile Frugină, care, în după-amiaza zilei, s-a deplasat la închisoarea Jilava. La orele 16.45, procurorii Alfred V. Petrescu și Gheorghe Săndulescu, însoțiți de Gheorghe Colac, grefier la Tribunalul Poporului, colonelul Dumitru Pristavu, comandantul închisorii militare Jilava, și avocații Constantin Paraschivescu-Bălăceanu și Constantin Stroe, au vizitat, în celulele lor, pe fiecare condamnat în parte. Întrebat care îi este ultima dorință, Ion Antonescu a declarat: "Cer să nu fiu legat la mâini și nici la ochi când se va trage în mine”. Între timp, la închisoarea Jilava a sosit și inspectorul de poliție Mihail Gavrilovici de la Direcția Generală a Poliției, delegat de Ministerul de Interne, care a asistat la "convorbirile ce trebuiau să aibă loc între marii criminali de război și rudele lor”. Din raportul întocmit de acesta la 3 iunie, aflăm că discuția dintre Ion Antonescu și soția sa, Maria, a durat 30 de minute și s-a desfășurat în limba franceză, fiind sintetizată astfel de Mihail Gavrilovici: "Ion Antonescu recomanda soției sale să fie tare și să suporte cu seninătate vitregia soartei. Maria Antonescu s-a plâns că nu mai poate îndura torturele interogatoriului și situația în care se găsește… La despărțire au plâns amândoi”. În timpul întâlnirii cu mama sa, mareșalul i-a declarat: "Fiecare român trebuie să moară pentru patrie și eu mă consider că mor pentru fericirea și idealul Țării Românești”. După orele 17.30, preotul Teodor Totolici, confesorul închisorii, a împărtășit condamnații, însoțindu-i până la stâlpul de execuție (informație infirmată de fiul părintelui, Mihail Totolici – n. red.).

La orele 17.45, condamnații la moarte au fost escortați de patru gardieni ai închisorii spre locul de execuție. În primul rând au mers Ion Antonescu și Constantin Vasiliu, în al doilea rând Gheorghe Alexianu și Mihai Antonescu. La ieșirea pe poarta principală, văzând gardienii din plutonul de execuție, Constantin Vasiliu a exclamat: "ăștia nu știu să tragă, o să ne ciuruiască”. În dreptul Pavilionului administrativ, convoiul a fost întâmpinat de reporteri de la ziare străine și române, făcându-se mai multe fotografii. Conform dispozițiilor Președinției Consiliului de Miniștri, primul-procuror a primit ordin să ridice după execuție aparatele de fotografiat și filmat, să developeze clișeele și filmele, să le trimită, sigilate, la Ministerul de Justiție și numai după aceea să restituie aparatele "celor în drept”. La scurt timp după execuție, procurorul Gheorghe Săndulescu, în urma ordinului telefonic primit de la Lucrețiu Pătrășcanu, a predat lui Avram Bunaciu, secretarul general al Ministerului de Interne, trei casete de film și patru rolfilme.

La orele 18.00, după ce comandantul grupei de execuție a dat raportul procurorului Alfred V. Petrescu, acesta a cerut grefierului Gheorghe Colac să citească conținutul Hotărârii nr. 17/1946 a Tribunalului Poporului și să prezinte o scurtă expunere a faptelor săvârșite de condamnați.În momentul în care s-a încercat să se procedeze la aplicarea art. 18 din Regulamentul nr. 12/1942 și să se lege condamnații la ochi și de stâlpul de execuție, toți au declarat că "vor să stea cu fața către grupa de execuție și nelegați, cu excepția condamnatului Constantin Z. Vasiliu, care a cerut să fie legat la ochi, cu propriul său fular”.

"După îndeplinirea tuturor formalităților de mai sus – raporta ceva mai târziu procurorul Petrescu – la orele 18.03, am ordonat comandantului grupei de execuție executarea. Conformându-se dispozițiunilor art. 19 din Regulamentul nr. 12/1942, comandantul grupei a comandat pregătirea armelor, ochirea și focul , care s-a executat cu arme de tip militar”. "În urma salvei – avea să raporteze și inspectorul de poliție Mihail Gavrilovici – au căzut toți la pământ. în clipa următoare, Ion Antonescu s-a ridicat, sprijinindu-se pe o mână și a strigat: "Domnule, nu m-ați omorât”, după care efort a căzut jos. Alexianu și Mihai Antonescu au rămas nemișcați, iar Constantin Vasiliu se zbătea gemând”. După încetarea focului, continua procurorul Petrescu, medicul legist, Alexandru Gr. Ionescu, a constatat că "cei executați dădeau încă semne de viață”. În acest context, comandantul grupei de execuție "a executat loviturile de grație, trăgând cu revolverul în capul fiecărui condamnat”. Din raportul lui Mihail Gavrilovici mai rezultă că "în Constantin Vasiliu s-a tras și cu armă fiindcă tot se mai zbătea”. La ora 18.15, medicul legist a constatat moartea tuturor celor ce fuseseră împușcați, cadavrele rămânând pe loc, sub paza unei gărzi formate din gardieni publici.

După circa o oră, sub supravegherea procurorului Gheorghe Săndulescu, cadavrele au fost percheziționate de un gardian public din grupa de execuție și de grefierul închisorii Jilava, Ștefan Craioveanu. Asupra lui Ion Antonescu s-au găsit două batiste, o icoană și o pălărie de culoare maro. Încărcate în două ambulanțe ale Salvării, cadavrele au fost duse la crematoriul Cenușa, însoțite de bricul Prefecturii. "Aici a fost totul pregătit, însă medicul legist a declarat că lipsesc certificatele de verificare a morții”, relatează Mihail Gavrilovici. Prim-procuror Săndulescu s-a opus la incinerare și a trebuit să se piardă timp până la ora 21.15 minute, când a început incinerarea. Incinerarea fiecărui cadavru a durat o oră și jumătate. După fiecare incinerare, cenușa a fost pusă într-o urnă introducându-se un bilet cu numele executatului; de asemenea, s-a scris și pe capacul urnei numele fiecăruia. Incinerarea au luat sfârșit la ora 2.00, la ziua de 2 iunie 1946. Urnele au fost transportate de prim-procuror Săndulescu și subsemnatul la Prefectură, luându-se semnătura comisarului Simion pentru primirea lor”. Cu puțin timp înainte de execuție, mama Mareșalului solicitase primului-procuror să-i fie predat corpul fiului "spre a-l îngropa în cavoul familiei, la cimitirul Iancu Nou”. În caz de incinerare, rugase să i se predea cenușa. Același lucru îl solicitase și soția generalului Constantin Vasiliu, dr. Gabriela Paraschivescu-Vasiliu.

Ucis cu o zi înainte de a împlini vârsta de 64 de ani, mareșalul Ion Antonescu a căzut sub gloanțele plutonului de execuție, convins că își făcuse datoria față de țară și față de poporul român, așa cum rezultă dintr-o scrisoare adresată soției la 17 mai 1946 : "Nimeni din această țară n-a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune și dezinteresare cum am făcut eu. Am dat de la muncă până la banul nostru, de la suflet până la viața noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi. Judecata lor pătimașe de azi nu ne înjosește și nici nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi sigură și dreaptă și ne va înălța; sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. Tu știi că toată viața mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar, dar a fost înălțător și va fi nepieritoare. Împrejurările și oamenii nu au îngăduit să facem binele pe care l-am dorit cu atâta pasiune țării noastre. Suprema voință a decis altfel, am fost un învins, au fost și alții …mulți alții! Numai dreapta judecată – Istoria – i-a pus la locul lor, ne va pune și pe noi. Popoarele, în toate timpurile și peste tot, au fost ingrate; nu regret nimic și nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la lovituri, cu mângâiere, la nedreptate, cu iertare”.