Moartea Reginei. Sfârșitul Imperiului Britanic

Regina Elisabeta a II-a a murit joi după-amiază, la vârsta de 96 de ani. Domnia sa de șapte decenii, mai lungă decât a oricărui alt monarh al regatului său care se întinde până înainte de zilele cuceririi normande, poate fi considerată ca fiind propria sa epocă elisabetană. Prin convulsiile politice și crizele economice, dramele familiale și o rotativă de 15 prim-miniștri, regina a fost senină și rezistentă. Rareori a dat interviuri sau a oferit o opinie publică și a pus în față o prezență regală definită de reticența sa. Continuitatea ei stoică a fost, în sine, o formă de grație.

Într-o declarație, președintele SUA Joe Biden a descris-o pe Elisabeta ca fiind „o femeie de stat de o demnitate și o constanță de neegalat”, care „a definit o epocă”, adăugând că „moștenirea ei va fi mare în paginile istoriei britanice și în povestea lumii noastre”.

Zilele următoare vor fi marcate de o sumedenie de comentarii și analize privind profunzimea acestei moșteniri. Dar o poveste este inevitabilă: Elisabeta a urcat pe tron în urmă cu 70 de ani ca șef al unui imperiu care se întindea pe tot globul. Dar ea a murit într-un moment de contracție și incertitudine, cu majoritatea coloniilor Marii Britanii dispărute, cu locul său în Europa ca sursă de tensiune și cu statutul său global diminuat.

„Dacă domniile celorlalte mari femei monarh din istoria Angliei și a Marii Britanii, Elisabeta I și Victoria, au coincis cu perioade de expansiune națională, celei de-a doua Elisabeta i-a revenit sarcina de a fi un pilon al unei națiuni care se acomoda cu un loc schimbat în lume”, observa un editorial din Financial Times.

Puțin din acest lucru s-a datorat în mod direct reginei însăși: ea a fost mai tot timpul o figură ceremonială, mai des pe creasta valurilor istoriei decât să le agite. Dar, în rolul ei, părea să întruchipeze o poveste a națiunii sale. Elisabeta însăși a înțeles acest lucru. Ea a declarat în 1947, la împlinirea vârstei de 21 de ani, în timpul unei vizite în Africa de Sud, „că întreaga mea viață, fie că va fi lungă sau scurtă, va fi dedicată slujirii dumneavoastră și slujirii marii noastre familii imperiale din care facem parte cu toții”.

Destrămarea Imperiului
Indiferent de deceniile ei de serviciu credincios, familia imperială avea să se micșoreze rapid. La câteva luni după acest discurs, cele mai importante posesiuni imperiale ale Marii Britanii – India și Pakistanul nou creat – s-au scuturat de jugul colonial și și-au declarat independența. Nimic nu transmitea mai bine măreția imperiului britanic care străbătea lumea decât preluarea de către regina Victoria a titlului de „împărăteasă a Indiei”. Timp de mai bine de un secol, bogățiile jefuite ale subcontinentului asiatic au alimentat economia britanică și au stat la baza ascensiunii Marii Britanii spre preeminența mondială. Pietrele prețioase jefuite din India au ajuns în coroanele membrilor familiei regale britanice, inclusiv în cea a mamei Elisabetei, o amintire viscerală a unei legături pe care India a rupt-o în cele din urmă în 1950, când a devenit oficial republică.

 

Cu toate acestea, în 1952, când Elisabeta a aflat de moartea tatălui său într-o cabană de vânătoare din Kenya, Marea Britanie deținea peste 70 de teritorii peste mări. Acum numără doar 14 – majoritatea insule împrăștiate, măturate de vânt, dintre care cea mai mare din punct de vedere geografic este Insulele Falkland, un arhipelag din Atlanticul de Sud locuit de mai puțin de 3.000 de persoane. În timpul mandatului ei, nu numai că imperiul s-a contractat, dar Regatul Unit a transferat puterea către națiunile naționale constitutive Țara Galilor, Scoția și Irlanda de Nord. Politica febrilă a Brexit-ului a ridicat perspectiva – deși, încă îndepărtată – ca și ultimele două să se desprindă.

În calitate de moștenitoare aparentă și apoi regină, Elisabeta nu a fost poate la curent cu toate detaliile sordide ale operațiunilor desfășurate pentru a-și păstra imperiul după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și până în anii 1960. Acestea au inclus intervenții brutale în ceea ce astăzi este Malaezia, Yemen, Cipru și Kenya – unde zeci de mii de oameni au fost reținuți și torturați de autoritățile coloniale în timp ce încercau să reprime mișcarea anticolonială Mau Mau. Aceste abuzuri au dus abia târziu la o reglare de conturi în Marea Britanie, guvernul plătind compensații unor victime ale politicilor sale coloniale, în timp ce activiștii fac presiuni pentru înlăturarea statuilor și revizuirea programelor școlare care glorifică imperiul britanic.