Anul în care lumea s-a micșorat: Primul cablu de telegraf tras peste Atlantic

 În 1858, primul cablu de telegraf tras peste Atlantic a reușit să conecteze ambele continente, dar a funcționat doar trei săptămâni. În 1866 a fost înlocuit de unul mai rezistent, schimbând pentru totdeauna lumea și domeniul comunicațiilor.

În 1840, rețelele de comunicații telegrafice terestre fuseseră pe deplin extinse atât în ​​Europa, cât și în Statele Unite.

Ideea unui cablu de telegraf transatlantic, care să conecteze Lumea Veche de Lumea Nouă, a apărut imediatdupă ce, în 1842, Samuel Morse a început o serie de experimente pentru așezarea cablurilor submarine. 

În anul următor, într-o scrisoare adresată secretarului Trezoreriei SUA, Morse afirma:

„Este posibil să comunicăm telegrafic de-a lungul Atlanticului. Oricât de surprinzător ar părea, va veni o zi când acest proiect va fi realizat.”

Primul cablu de telegraf submarin a conectat Franța și Anglia în 1850. Deși s-a rupt în scurt timp, ambele țări au fost reconectate în anul următor.

Alte cabluri submarine au mai fost montate în Anglia, Irlanda și în Marea Mediterană, astfel încât în 1858 existau peste 30 de linii subacvatice, cea mai lungă fiind cea din Marea Neagră, de 574 de kilometri.

Odată demonstrate viabilitatea telegrafiei subacvatice și avantajele acesteia față de poșta tradițională – o scrisoare avea nevoie de zece zile să ajungă din Europa în SUA – proiectul de lansare a unui cablu peste Atlantic a fost reluat în forță.

Provocarea era uriașă: montarea de 4.000 de kilometri de cablu la adâncimi care au atingeau 4.000 de metri. Topografia marină era crucială, dar, din fericire, acest lucru era cunoscut datorită hărții Atlanticului de Nord care fusese realizată cu câțiva ani mai devreme. 

Promotorii proiectului au fost inginerul de telegraf Frederick Newton Gisborne, Samuel Morse și omul de afaceri Cyrus West Field, creatorul companiei Atlantic Telegraph.

Lucrările aveau să fie plătite prin vânzarea acțiunilor companiei respective, atât în ​​Anglia, cât și în Statele Unite. Guvernul britanic a contribuit cu bani și, în plus, a pus la dispoziție ambarcațiunile necesare.

O companie a fabricat un cablu format din șapte fire de cupru acoperite cu trei straturi de izolator natural – obținut din latexul arborelui palaquium – și ranforsat cu o spirală de oțel.

Diametrul total al cablului era de doar 1.75 centimetri, ceea ce-i conferea o mare flexibilitate. În același timp, fusese calculat să poată fi scufundat vertical în apă câțiva kilometri fără a se rupe.

Două încercări eșuate 

În primăvara anului 1857, două nave de război modificate, USS Niagara și HMS Agamemnon, au încărcat fiecare câte o jumătate din cablu și au plecat în direcții opuse din mijlocul oceanului.

Agamemnon trebuia să desfacă sulul de cablu navigând spre Valentia (Irlanda), în timp ce Niagara desfășura cablu înaintând spre Golful Trinity din Newfoundland.

La 11 august 1857, când Niagara se afla într-o zonă cu o adâncime de 3.600 de metri, unul dintre inginerii de la bord a observat că, în timp ce nava se ridica pe un val puternic, cablul s-a rupt. 

S-au pierdut aproximativ 650 de kilometri de cablu, misiunea a fost întreruptă, iar corăbiile s-au retras. În ciuda acestui eșec inițial, compania Atlantic Telegraph a comandat și mai mult cablu și, odată încărcat, navele au plecat din nou.

La 26 iunie 1858, în mijlocul unei furtuni puternice, ambele nave au reușit să facă legătura și să depună 74 de kilometri de cablu. Cu toate acestea, cablul s-a rupt în adâncul mării.

Două zile mai târziu au plecat din nou, dar cablul s-a rupt de două ori în timp ce era întins de pe Niagara.

În noaptea de 29 spre 30 iunie, cablul s-a rupt din nou, pe când se scufunda din Agamemnon, bărcile aflându-se la mai mult de 500 de kilometri una de cealaltă și fiind forțate să se întoarce din nou în Irlanda, fără să-și termine misiunea.

Tocmai când scepticismul începuse să domine opinia publică și mai toată lumea punea la îndoială succesul proiectului, a fost făcută o nouă încercare. 

De data aceasta Niagara și Agamemnon au părăsit Irlanda însoțite de alte două nave. La 29 iulie 1858 au făcut legătura pe o mare calmă.

S-au despărțit încet și, zi de zi, au desfăcut cablu în adâncurile oceanului surprinzător de liniștit. Au transmis continuu semnale electrice prin cablu pentru a verifica integritatea acestuia.

Miercuri, 4 august, Niagara a ajuns în Trinity Bay și aproape în același timp Agamemnon a intrat în golful Valentia. Misiunea fusese încununată de succes. Mai rămânea doar conectarea cablului transatlantic la rețeaua terestră.

Primele mesaje

Primul mesaj telegrafic prin cablul transoceanic a fost trimis din Irlanda la 16 august 1858 și avea următorul conținut:

„Slavă lui Dumnezeu în ceruri și pace pe Pământ oamenilor de bună-credință.”

După aceea, regina Victoria a Angliei și președintele Statelor Unite, James Buchanan, au făcut schimb de telegrame:

„Regina este convinsă că președintele îi va împărtăși speranța că acest cablu care conectează deja Marea Britanie și Statele Unite va constitui o legătură suplimentară între cele două națiuni, a căror prietenie se bazează pe interesul comun și stima reciprocă.”

La rândul său, Buchanan a trimis un mesaj optimist:

„Acesta este un triumf glorios pentru că este mult mai util pentru omenire decât orice ar fi putut câștiga vreodată pe câmpul de bătălie. Fie ca acest cablu transatlantic, sub binecuvântarea cerului, să se dovedească o legătură de pace și prietenie perpetuă între națiunile care gândesc la fel și un instrument destinat de divina providență pentru a răspândi religia, civilizația, libertatea și legea în întreaga lume.”

Au urmat serbări și mesaje înălțătoare. New York a fost împodobit cu steaguri, au fost lansate artificii, iar clădirile au fost inundate de lumini.

Cablul era considerat de unii drept „a opta minune a lumii”. În săptămânalul american Frank Leslie’s Illustrated Newspaper se putea citi:

„Cablul telegrafic este un triumf deplin. Mesajele circulă liber și nu există nicio îndoială că viteza transmisiunilor va fi în curând crescută. Nu este necesar să reamintim publicului cât de puțini credeau, în urmă cu doar o lună, în această realizare minunată.”

Un succes efemer

În ciuda acestei bucurii debordante, adevărul era că mesajele erau transmise cu o lentoare extremă. Mesajul reginei Victoria a ajuns la destinatar după 17 ore și 40 de minute: a fost nevoie de două minute pentru a transmite o singură literă.

În încercarea de a crește viteza comunicațiilor, au început să se aplice tensiuni excesive, care, împreună cu precaritatea proiectării cablului, au sfârșit prin a-l deteriora rapid, până la punctul în care a fost scos din uz definitiv la numai trei săptămâni de la inaugurare.

A fost exemplul perfect al unei generații care se confrunta cu mari provocări, dar care nu avea încă nici tehnologia, nici cunoștințele științifice necesare pentru a le aborda cu garanția succesului.

Abia în 1866, după diverse încercări și diverse dificultăți, vasul cu aburi Great Eastern avea să monteze un nou cablu transatlantic. De data aceasta, cablul era mai gros și mult mai bine izolat.

A atins o viteză de comunicare de optzeci de ori mai mare decât cablul din 1858 și a reușit să conecteze ambele continente pentru prima dată într-un mod durabil și eficient.