Handedness - de ce nu folosim toți aceeași mână

Într-o lume în care majoritatea lucrurilor sunt create pentru dreptaci, stângacii trăiesc adesea ca niște oaspeți nepoftiți într-o casă străină. De la foarfece la deschizătoare de conserve, de la bănci școlare la instrumente muzicale, totul pare croit pentru mâna dreaptă. Cu toate acestea, preferința pentru o mână sau alta – ceea ce numim handedness – este una dintre cele mai vechi și mai misterioase manifestări ale diferențelor umane. Un gest atât de simplu, precum alegerea unei mâini pentru a scrie sau a mânui o lingură, ascunde o întreagă poveste despre creier, identitate, cultură și biologie.
Cei mai mulți oameni sunt dreptaci. Aproximativ 90 la sută din populația lumii folosește cu precădere mâna dreaptă pentru activitățile cotidiene. Restul – o minoritate tăcută, dar fascinantă – sunt stângaci sau ambidextri. Dacă în trecut stângăcia era percepută cu suspiciune, uneori chiar cu superstiție, astăzi începem să înțelegem că handedness nu este o alegere, ci o particularitate neurologică profund înrădăcinată. Studiile arată că preferința pentru o mână sau alta este strâns legată de modul în care funcționează emisferele cerebrale și de modul în care acestea coordonează mișcarea, limbajul și percepția spațială.
Fenomenul handedness începe să se contureze devreme în viață. Unele cercetări sugerează că preferințele pot apărea chiar din perioada intrauterină, când fătul își suge degetul mare predominant de la o mână. Până la vârsta de trei ani, mulți copii își stabilesc o preferință clară, care de obicei nu se mai schimbă. Nu se știe exact ce determină această alegere – sunt implicați factori genetici, dar și elemente de dezvoltare prenatală și postnatală. Unii copii cresc în familii de stângaci și totuși devin dreptaci. Alții, fără nicio influență vizibilă, devin ambidextri sau folosesc mâini diferite pentru activități diferite.
Există o curiozitate aparte în jurul stângacilor. Unele studii au asociat stângăcia cu creativitatea, gândirea divergentă sau capacitatea de a face conexiuni neobișnuite. De-a lungul timpului, oameni celebri – de la Leonardo da Vinci la Marie Curie, de la Barack Obama la Jimi Hendrix – au fost stângaci. Nu există însă o regulă generală. Handedness nu este un predictor de geniu, dar nici o piedică. Este, mai degrabă, o particularitate care ne reamintește cât de diferit poate funcționa mintea umană.
În unele culturi, a fi stângaci a fost considerat rușinos sau inacceptabil. Copiii erau forțați să scrie cu dreapta, erau corectați, pedepsiți sau marginalizați. În multe limbi, cuvântul „stâng” a fost încărcat negativ: în franceză, gauche înseamnă și neîndemânatic; în latină, sinister desemna atât stânga, cât și ceva amenințător. Doar în vremurile recente s-a început acceptarea naturală a acestei diferențe, fără judecată sau corectare forțată.
Ambidextria – abilitatea de a folosi ambele mâini cu aceeași ușurință – este și mai rară și adesea fascinantă. Uneori este înnăscută, alteori se dobândește prin antrenament, mai ales în domenii precum sportul, muzica sau artele plastice. Deși tentantă, ambidextria completă rămâne o excepție, nu o regulă, și presupune o flexibilitate neuronală aparte.
Handedness este, în esență, o fereastră deschisă către complexitatea creierului uman. Într-o lume care tinde spre standardizare, acest detaliu aparent minor ne amintește că nu suntem construiți identic și că adaptarea este un exercițiu continuu. Fie că e vorba de un copil care învață să scrie invers în caiet, de un artist care ține pensula cu stânga sau de un ambidextru care schimbă mingea de pe un braț pe altul, handedness adaugă un strat de unicitate în povestea fiecărui individ. O poveste despre cum fiecare gest, oricât de simplu, poate avea o istorie tainică și o logică personală.