Buncărele apocaliptice din Albania: Cazematele transformate în cotețe

 După Al Doilea Război Mondial, dictatorul albanez Enver Hoxha a început să-și refacă țara sfâșiată de conflict după modelul Uniunii Sovietice a lui Stalin.

Adică, a condus cu mână de fier, izolându-și populația și alimentând paranoia Războiului Rece. Apoi, în anii ’70, a început să construiască buncăre.

Buncăre mai mari și buncăre mai mici, buncăre subterane și buncăre împrăștiate la suprafață în mediul rural, buncăre la vedere și buncăre secrete. 

Ideea era ca aceste buncăre din beton armat să servească drept poziții defensive în timpul unei invazii inamice care nu a mai venit niciodată.

Oamenii de rând erau instruiți să fugă spre cel mai apropiat buncăr în caz de urgență și condiționați de propagandă să fie mereu vigilenți împotriva „dușmanului străin”, oricine ar fi fost el.

Toate acestea făceau parte din strategia „războiului poporului” a lui Hoxha, care se baza pe tactici de război de gherilă executate de civili. 

Dictatorul albanez își dorea ca populația să fie mereu pregătită de război, oamenii fiind obligați să facă pregătire militară în fiecare an.

De fapt, toate acestea mascau o realitate mult mai urâtă: sub falsa amenințare a dușmanului din exterior, albanezii au fost pur și simplu dresați să accepte o dictatură din ce în ce mai dură.

Din cauza secretomaniei regimului Hoxha, buncărele au fost planificate și construite pe ascuns. Puține detalii au fost făcute publice. 

Inginerii erau mutați de la un șantier la altul, pentru ca nimeni să nu înțeleagă pe deplin scopul proiectului. Ca atare, nu se știe precis câte au fost construite. Estimările variază de la aproximativ 175.000 la aproape 750.000 de buncăre, potrivit National Geographic.

Angajații fabricilor lucrau non-stop pentru a produce materialele necesare. Unele modele de buncăr erau suficient de ușoare pentru a fi transportate pe bucăți în munți de catâri și de oameni.

Altele au fost așezate la sol cu elicopterul. Cele mai mari buncăre din Albania erau un fel de mini-orașe menite să supraviețuiască atacurilor nucleare. 

Proiectul a fost atât de mare, încât este posibil să fi folosit de trei ori mai mult beton decât Linia Maginot (colosalul – și inutilul – ansamblu defensiv al Franței, pe care trupele naziste l-au ocolit pur și simplu, invadând țara).

Unii experți estimează că buncărele din Albania au costat de două ori mai mult decât Linia Maginot.

Liderii militari albanezi nu au privit cu ochi buni strategia buncărelor, deoarece structurile greoaie și adesea înghesuite nu le erau utile soldaților profesioniști. Dar acest aspect nu conta pentru Enver Hoxha. 

De fapt, buncărele aveau mai degrabă un rol propagandistic; erau menite să arate lumii capacitatea militară, tehnică și strategică a regimului într-o vreme în care Albania era din ce în ce mai izolată din punct de vedere geopolitic.

Propaganda oficială a partidului vorbea despre „fortăreața Albania”. Într-adevăr, Hoxha a întrerupt relațiile cu Iugoslavia vecină, cu Uniunea Sovietică și chiar și cu China, considerând că aceste țări se abătuseră de la calea socialistă dură și că se apropiaseră de statele occidentale.

Lipsa aliaților a făcut din Albania una dintre cele mai izolate țări de pe Pământ. Buncărele ar fi trebuit să păstreze țara în siguranță în fața numeroșilor săi dușmani.

Un oraș subteran de buncăre

 

În localitatea Kukes, de exemplu, ceea ce a început ca o serie de buncăre împotriva bombelor a evoluat încet, devenind un oraș subteran.

Complexul avea camere imense, tuneluri interconectate și centre de comandă și era menit să servească drept adăpost pentru 10.000 de oameni vreme de șase luni.

Autoritățile organizau cu regularitate exerciții în care cetățenii se repezeau în labirintul imens. În cele din urmă, localnicii ajunseseră atât de pricepuți, încât întregul oraș se putea închide în buncăre în șapte minute. 

Cu toate acestea, din cauza modului în care fusese segmentat orașul subteran, nimeni nu știa cât de mare era cu adevărat, nici măcar muncitorii care l-au construit. Odată ajunși înăuntru, albanezilor le era interzis să se deplaseze dintr-un segment în altul.

Cum arată astăzi buncărele din Albania

Construirea buncărelor a luat sfârșit odată cu moartea dictatorului, în 1985. De atunci, Albania – precum România și celelalte state din lagărul socialist – a trecut prin schimbări dramatice.

Tranziția nu a fost deloc ușoară. Mulți albanezi au părăsit țara, căutând oportunități în altă parte, în special în Croația, Italia și alte țări europene. 

Vechile buncăre, în schimb, există și astăzi. Având în vedere cât sunt de rezistente, distrugerea lor ar fi prea scumpă și ar dura prea mult. În schimb, albanezii întreprinzători le folosesc – de multe ori în pofida opoziției autorităților – în alte scopuri.

În zonele rurale, buncărele sunt folosite drept cotețe pentru animale, hambare de cerealele sau cămări pentru murături. Le folosesc și persoanele fără adăpost, în vreme ce adolescenții le utilizează adeseori pentru întâlniri romantice.