Cum a pierdut Ceaușescu clauza națiunii celei mai favorizate? „Democrația noastră e superioară”

Iar gestul prin care a câștigat atenția, dar și simpatia cancelariilor occidentale a fost mai ales opoziția fățișă, în august 1968, față de invadarea Cehoslovaciei - unde guvernul luase măsuri de reformă „cu față umană” - de trupele Tratatului de la Varșovia, omologul NATO - în frunte cu URSS.

În urma acestei atitudini, riscantă, dar care i-a adus imense beneficii vreme de mulți ani - Ceaușescu a devenit, pentru o vreme, un răsfățat al Occidentului și al SUA.

Și asta, mai ales în contextul doctrinei Kisinger, Henry Kisinger fiind consultantul pe probleme de securitate, apoi secretar de stat în administrația Nixon.

El încuraja orice dizidență față de Moscova a țărilor din „blocul sovietic”, în plină tensiune a „Războiului Rece”.

Președintele SUA, Richard Nixon, n-a ezitat să vină la București, în 1969, apoi să-l invite pe Ceaușescu la Casa Albă, lucru concretizat și în 1970 și în 1973. 

Ulterior și președintele Gerald Ford a făcut același lucru, primindu-l pe liderul român, în iunie 1975, apoi ajungând el însuși în România în luna august a aceluiași an.

Cu prilejul acelei vizite în România, Ceaușescu și Ford au semnat, la Castelul Peleș din Sinaia, un acord prin care îi era acordată țării noastre așa-numita „clauză a națiunii celei mai favorizate”.

21 august 1968, momentul maxim de gloria al lui Nicolae ceaușescu, după opoziția publică față de invadarea Cehoslovaciei de trupele Tratatului de la Varșovia, în frunte cu URSS  

Un adevărat test în relațiile economice bilaterale dintre state, această clauză însemna dobândirea statutului cel mai favorabil în relaţiile comerciale bilaterale, precum tarife vamale preferențiale, accesul la tehnologia avansată sau credite cu dobânzi mici.

Ea a fost acordată României în conformitate cu prevederile amendamentului Jackson- Vanik adus „Legii Comerțului” din 1974, care condiționa acest favor de dreptul la libera circulație a cetățenilor țării beneficiare .

Ceaușescu a fost în vizită în SUA de patru ori

Clauza trebuia reînnoită anual de către președintele Statelor Unite, dar fiecare dintre cele două Camere ale Congresului puteau anula hotărârea președintelui prin votarea unei rezoluții de dezaprobare într-o perioadă de 90 de zile de la data când i s-a adus la cunoștință această hotărâre 

Atâta timp cât administrația americană a interpretat ad-litteram amendamentul Jackson-Vanik, România a îndeplinit condițiile legale pentru reînnoirea clauzei națiunii celei mai favorizate, deoarece emigrarea era singurul criteriu de evaluare.

Deși acum pare derutant, regimul Ceaușescu a permis într-o oarecare măsură emigrarea evreilor și a etnicilor germani. De fapt, Ceaușescu a obținut sume importante prin „vânzarea” efectivă a acestora către statele de care aceștia erau legați prin etnie.

Pe măsură ce politica elaborată de Kissinger a început să fie înlocuită cu politica Carter – Brzezinski, continuată apoi, mai apăsat, de Ronald Reagan, SUA mutând interesul către respectarea drepturilor omului, Ceaușescu a pierdut tot mai mult „teren” și suport din partea americanilor.

Deși liderul comunist a mai ajuns la Washington și în aprilie 1978, la invitația președintelui Jimmy Carter, el se afla deja pe partea descendentă a relației cu vesticii prin politica internă promovată.

Ceaușescu, alături de președintele SUA, Richard Nixon, în octombrie 1970, în prima sa vizită la Casa Albă  

În schimb, încerca să se facă remarcat pe scena intenațională mai ales prin implicarea în negocierile de pace arabo-israeliene, finalizate prin Acordul de la Camp David din septembrie 1978, încheiat între Egipt și Israel.

Dar, în țară, regimul lui Ceaușescu devenea tot mai dictatorial, iar dorința de a plăti datoria externă a României i-a aruncat pe români într-o serie de lipsuri majore, privațiuni ce păreau să nu se mai termine, totul dublat de un control tot mai crunt al etățenilor de către ochiul vigilent al Securității.

Dar aceste lucruri începeau să nu mai fie trecute cu vederea de occidentali, creditul lui Ceaușescu ajungând la „fundul sacului”.

Astfel, prima schimbare radicală a atitudinii Congresului SUA față de acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate României a avut loc la 1 noiembrie 1985, când senatorii Paul Trible (republican din partea statului Virginia) și William Armstrong (republican din partea statului Colorado) au introdus în Senatul Congresului SUA rezoluția S.1817.

În ea, cei doi acuzau disprețul autorităților române față de libertățile religioase și oprimarea minorităților și au solicitat suspendarea temporară, pe termen de șase luni, a statutului privilegiat al României.

România lui Ceaușescu a beneficiat de clauză timp de 15 ani

În urma dezbaterilor care au avut loc pe marginea rezoluției, Senatul SUA a adoptat prin consens o moțiune, care a condamnat guvernul român pentru represiunea „barbară și respingătoare” la care își supunea propriul popor,.

De asemenea, a solicitat ca Statele Unite să adopte un rol activ în respectul drepturilor omului și al libertăților religioase în România.

În plus, cerea președintelui SUA ca, în luarea deciziei, „dacă să mai recomande sau nu prelungirea statutului clauzei pentru România”, să aibă în vedere situația de fapt din România.

La 15 decembrie 1985, secretarul de stat al SUA, George Shultz, a efectuat o vizită în București.