Borșul, cult și cultură. O lingură de rădăcină vie

 * nu e ciorbă, nu e supă, nu e zeamă oarecare * e borș, cu gust acrișor inconfundabil, cu leacuri vechi de când lumea, cu mândrie gospodărească și memorie colectivă în fiecare lingură * borșul nu e doar o mâncare – e un ritual, o cultură lichidă, o poveste care se toarnă din oală în suflet, generație după generație

Cuvântul „borș” vine din limba slavă veche – bŭrščǐ, care desemna inițial o plantă sălbatică, borscik, sau Heracleum sphondylium, folosită pentru a acri mâncarea. Cu timpul, termenul s-a transformat și a început să desemneze nu planta, ci rezultatul: o fiertură acră folosită pentru supe și ciorbe.

În România, borșul a devenit mai mult decât ingredient – a devenit numele întregului preparat. În Moldova, borșul se referă la ciorba de orice fel, indiferent că e de perișoare sau sfeclă. În Muntenia și Oltenia, „borș” e de obicei lichidul acru de tărâțe, iar „ciorba” e supa preparată cu acel lichid. În Ardeal... lucrurile se complică: aici domină supa clară, și borșul devine aproape un oaspete exotic.

Borșul ca ferment. Despre tărâțe, apă și răbdare

Borșul se face din apă, tărâțe de grâu sau de porumb, uneori cu adaos de hrean, leuștean, mărar uscat, mămăligă veche, coajă de pâine sau chiar tărâțe de secară. Totul se lasă la fermentat într-un borcan sau borșar, la temperatura camerei. Ce rezultă nu este doar o bază pentru ciorbe, ci un probiotic natural, un digestiv, un detoxifiant, un pansament gastric. În multe sate din Moldova, borșul se „întreține” ca un organism viu: se păstrează o parte din cel vechi ca „mamă” pentru cel nou, exact ca la aluatul dospit. În unele gospodării, există borș vechi de zeci de ani, reîmprospătat săptămânal – aproape ca o moștenire de familie.

Borșul în lume -- rude, veri și strănepoți

Borșul românesc are rude prin toată Europa de Est. În Ucraina, Polonia, Lituania și Rusia, „borsch” desemnează un preparat total diferit: o supă groasă, de obicei pe bază de sfeclă roșie, varză și carne. Are o culoare intensă și este adesea servită cu smântână. În Georgia, găsim „kharcho”, iar în Armenia – „spas”. În Balcani, supa acră e adesea făcută cu iaurt sau zeamă de lămâie. În Asia Centrală, „shurpa” sau „chorba” vin din aceeași familie lingvistică, dar sunt mult mai grase și mai condimentate. Însă ideea de a acri o supă cu ajutorul fermentației naturale este una universală. În Coreea, supa de kimchi are aceași logică: gustul acru nu e greșeală, e artă.

De ce ne place borșul? O ipoteză culturală și una biologică

La nivel biologic, corpul uman recunoaște în gustul acru un semnal de fermentație – deci de prezență a probioticelor. Borșul ajută digestia, reglează aciditatea gastrică și oferă o doză de electroliți, mai ales după o zi grea sau o masă copioasă. La nivel cultural, borșul are ceva matern: e hrănitor, cald, familiar. E primul fel de mâncare pe care îl dă o bunică după un drum lung. E „zeama” care înmoaie orice supărare. E rădăcina unei ospitalități românești autentice, încă vie în sate, dar regăsită și în restaurante urbane redescoperind gustul tradițional.

Între slow food, trenduri și memorie

În prezent, borșul e la intersecția dintre rustic și rafinat. În piețele țărănești, se vinde în sticle de plastic, cu etichete scrise de mână. În restaurante urbane, borșul de cocoș cu tăieței de casă apare în meniu cu mândrie. În comunități urbane românești din diaspora, se fermentează borș în apartamente din Berlin, Roma sau Toronto – semn că dorul de acasă are și gust, nu doar miros.

Mai mult, borșul începe să capete statut de produs „slow food”, promovat pentru calitățile lui probiotice și pentru valoarea lui culturală. Rețetele de „borș acru de casă” circulă pe YouTube, pe bloguri, pe TikTok. Gospodinele redevin influenceri. Borșul nu este doar mâncare. Este ritual, alchimie, microistorie și vindecare. Este o fermentație a timpului, un simbol al răbdării și al bunului gust.

Tania DAMIAN