„Sunt pasionată de artă, obiecte vechi, cărți și monumente. Universul meu e definit de toate acestea”

 Dialog cu Rodica Brucker, restaurator de obiecte

- Rodica, te știu de mai mulți ani că lucrezi în domeniul culturii, că scrii și publici, că organizezi conferințe sau lansezi cărți. Ca orice intelectual activ. Anul trecut, însă, am fost surprinsă să văd că ai schimbat total domeniul de activitate; am văzut pe Facebook că postezi lucrări pe care le restaurezi. Nu știam că faci restaurare. Cum s-a întâmplat?

- Am început să recondiționez mobilier în 2018 ca un hobby, dar anul trecut am decis să fac o schimbare radicală în viața mea, un fel de downshifting. E un experiment pe care îl fac cu mine și sunt surprinsă plăcut că trăiesc ceva nou și dinamic. Până să mă orientez spre restaurare, toată educația și munca mea au fost în zona teoretică. Am terminat facultatea de istorie, am făcut un doctorat în filozofie, am scris câteva cărți și am publicat articole în cadrul unei activități academice, care m-a pasionat și m-a motivat până de curând. A fost forma prin care am ales să explorez lumea din jur, interiorul meu și, în final, natura umană, toate în context profesional, este adevărat, pornind însă de la o căutare autentică: singurul lucru care mă preocupă, mă fascinează și mă intrigă cu adevărat este omul și miracolul vieții.

Treptat, am început să observ o serie de paradoxuri, pornind de la ceea ce se întâmplă în lume și în societate, în imediata mea apropiere, în intimitatea persoanelor cu care interacționez. Trăim într- una din cele mai privilegiate perioade ale progresului științific. Gândirea umană este incredibil de impresionantă, iar cantitatea de informații pe care le dețin oamenii nu a fost vreodată mai mare. Și totuși, este la îndemâna oricui să constate că nu toate problemele umane își găsesc soluțiile în tehnologie, așa cum nu toate bolile își găsesc remediul în tratamentele medicale, iar înțelepciunea nu se poate atinge prin simpla acumulare a datelor științifice. Citeam undeva că toți suferim o iluzie de înțelegere, o iluzie că pricepem cum funcționează lucrurile, deși, în realitate, competența noastră este insuficientă. În afara câtorva domenii în care am dobândit cunoștințe specializate, nivelul nostru de cunoaștere a mecanismelor cauzale care dirijează nu doar diversele aparate, ci și mecanismele care determină cum încep evenimentele, cum se desfășoară ele și cum un eveniment conduce spre altul, este relativ superficial. Iluzia că știm se prelungește și în chestiuni psihologice, sufletești și emoționale. Dacă știm, de ce ne doare, de ce continuăm să trăim drame, de ce trăim ambiguu, de ce nu alegem curăția sau partea morală dintre soluții? În mediu intelectual se vorbește prea mult, mult prea mult, și nu se întâmplă nimic ca urmare a atâtor dezbateri și idei deștepte exprimate. Nici cei care emit, nici cei care ascultă nu mișcă nimic în viețile lor. Doar mimează. Ne îmbătăm cu iluzia că avem un sens, că trăim o formă de viață superioară datorită accesului la marea filozofie, la marea literatură sau la înțelegerea a cum funcționează universul și se mișcă planetele.

Așa că mi-am propus să fac o mișcare radicală în viața mea, să renunț măcar pentru o vreme la activitățile pe care le făceam de peste 25 de ani și să mă concentrez doar pe restaurare, care are o componentă practică pe care o căutam. Am vrut să muncesc, să mă supun greutăților cu care vine munca fizică, să trăiesc din produsul mâinilor mele.

„Un soi de nostalgie estetică a fost numitorul comun, atât în pasiunea pentru filozofie, cât și în latura de colecționar”

- Dar cum ai descoperit pasiunea pentru restaurarea de obiecte?

E interesant că nu mă întrebi simplu despre restaurare, ci despre restaurarea de obiecte. Pentru că altfel aș fi dus discuția spre dimensiunea filozofică a vieții, înspre cum înțeleg eu omul cu potențialul lui incredibil de a se restaura. Muncesc cu lemnul, dar mă gândesc la ce este ființa umană, cum se rătăcește, la cum urmele degradării omului pot fi identificate peste tot, dar că noi suntem ipocriți sau leneși, iar asta ne ține departe de vindecare. La mine, nimic nu e simplu. Mă poți vedea lucrând la restaurarea unui scaun, de exemplu, însă mintea mea va scormoni dincolo de aspectul utilitar al obiectului, care, oricât de banal ar putea părea celorlalți, eu știu că el are un creator, face parte dintr-un stil, are un istoric, îmi vorbește despre o epocă, despre obișnuințele sau patimile oamenilor, despre povești private, care ar putea sta la baza unei adevărate mode în materie de design interior, sau despre persoane care creează o direcție însemnată în viața culturală a unei țări. Sau am în minte o poveste care mi-a fost împărtășită de proprietarul scaunului, ceva care sigur are legătură cu trecutul afectiv din familie.

Să simplific, totuși. Dintotdeauna am fost pasionată de artă, obiecte vechi, cărți și monumente. Universul meu e definit de toate acestea. Am colecționat de prin anticariate, magazine second-hand sau ateliere ale unor artiști, tablouri, cărți vechi, obiecte de decor, mobilier vechi. Un soi de nostalgie estetică a fost numitorul comun, atât în pasiunea pentru filozofie, cât și în latura de colecționar. Această nostalgie a născut un sentiment de prețuire, de admirație și de curiozitate pentru latura practică a meșteșugurilor vechi. De altfel, am lucrat mulți ani în domeniul patrimoniului cultural, trebuind să veghez la legalitatea circulației bunurilor culturale mobile. Pentru o persoană ca mine mereu curioasă, practică, activă și care niciodată nu se plictisește, trecerea înspre restaurare s-a făcut natural, deși surprinzător chiar și pentru mine, nu numai pentru familie. Am început-o ca o formă de relaxare, căci au fost ani de activitate intelectuală, de cercetare și scris, de trăit în lumea ideilor, ceea ce impunea, pentru echilibru, și o manifestare a mea în concret.

- Ce a declanșat efectiv începerea acestei activități, care acum îți ocupă tot timpul?

 - Totul a plecat de la invitația unei prietene la un workshop în care urma să învățăm tehnici de aplicat o vopsea cretoasă versatilă, ușor de folosit, tentantă datorită texturii și nuanțelor. Se întâmpla în 2018. M-am trezit, la un moment dat că, după ce am luat la rând piesele de mobilier deteriorat de prin casă și de la prietene și le-am dat altă față, mă adânceam tot mai mult în cercetat cărți de istoria mobilei și tehnici de restaurare. Mi-am dat seama că nu pot rămâne la nivelul acela de recondiționat. Chemarea spre această artă a fost de nerefuzat, iar activitatea de restaurare și cercetare, acaparatoare. A devenit o chestiune de timp până am ajuns să mă instruiesc. Am căutat un expert care să mă îndrume, m-am înscris la un curs, am dat niște examene, așa că acum sunt acreditată ca restaurator de Ministerul Culturii. Am făcut totul cu atâta pasiune și implicare încât, pentru examenul final, am căutat un obiect care să mă provoace, să mă învețe multe și să îmi pună serios mintea la contribuție. Piesa cu care am dat examen a primit marele premiu la Salonul Național de Restaurare de la Craiova, în 2021. Am făcut echipă cu dl. Vasile Ioniță (expert în restaurare lemn) și dr. Loredana Axinte (expert restaurator pictură, sculptură, lemn policrom).

- Despre ce piesă e vorba? Presupun că e ceva interesant dacă a atras atenția celor care au jurizat la acel Salon.

- E o piesă mare și spectaculoasă atât din punct de vedere estetic, cât și tehnic, care se numește Saraswati Veena. Este un instrument muzical indian tradițional de colecție, care are în componența sa lemn, metal, os, fildeș, parte de policromie, foiță de aur. Denumirea vine de la zeița cunoașterii, muzicii și științei – Saraswati – cea care a inspirat construirea lui și în cinstea căreia se interpretează muzica carnatică. Pentru noi, europenii, genul acesta de muzică e ceva greu de înțeles, dar pentru indieni este sfântă, iar capacitatea de a interpreta la Saraswati Veena se dobândește treptat, ca urmare a evoluției spirituale, nu e o doar o abilitate artistică.

„Când restaurezi, rezultatul este o piesă perfect conservată, care păstrează urmele trecerii timpului peste ea, îți spune o poveste, transmite ceva din alte vremi”

 

- Ai mai avut și alte proiecte de restaurare interesante până acum? Tu le alegi?

- Lucrez restaurare în zona privată, nu la o instituție publică. Prin urmare, am clienți care vin cu mobilele lor. Am restaurat și pentru muzee sau Biserică, iar de aici pot veni, într-adevăr, lucrări interesante. Mi-a făcut o deosebită plăcere să restaurez două scaune Savonarola, cumpărate de un preot cu 120 lei de la un magazin second-hand. Am trecut prin toate etapele de cercetare ca să le documentez, pentru că mi-am dat seama că sunt autentice. Am dus probe pentru investigații în laborator, am citit, am căutat prin cataloage de licitații din străinătate, am contactat un muzeograf italian, am discutat cu colegi de breaslă, până am ajuns la concluzia că aveam de-a face cu două scaune dintr-o serie făcute în 1820. Anul trecut am lucrat o caleașcă ce datează din prima jumătate a secolului XX. E provocator să vină asemenea piese în atelier, pentru că, atunci când mă odihnesc, citesc, mă străduiesc să aflu cât mai multe informații, iar asta mă animă, mă entuziasmează și capăt energie să pot depăși greul muncii în sine. În decembrie, am avut în atelier un scaun arhieresc de secol XIX, cu lemn policrom, sculptură, cu o mare parte din suprafață poleită.

„De prezența obiectelor vechi se leagă sentimentul de stabilitate și apartenență. Ele îmbibă spațiul personal al omului cu aroma tihnei de altădată. Oamenii restaurează lucrurile dragi”

- Cum ai abordat conservarea și restaurarea obiectelor cu valoare istorică sau culturală?

- În asemenea situații, când are în față o piesă istorică, niciun restaurator nu se apucă de lucru de capul lui; mai ales dacă piesa e din patrimoniul statului. Restauratorul se consultă cu o comisie de experți cu care stabilește cu precizie care sunt etapele de conservare și cum se intervine pentru restaurare. Când recondiționezi, rezultatul este o piesă nouă. Când restaurezi, rezultatul este o piesă perfect conservată, care păstrează urmele trecerii timpului peste ea, îți spune o poveste, transmite ceva din alte vremi.

- Care este cea mai satisfăcătoare parte a muncii tale ca restaurator?

- Primul contact vizual cu piesa (prăfuită, descleiată, atacată de fungi sau cari, cu tapițeria ruptă etc.), când imaginația mea începe să compună. Și mirarea proprietarului, la final. Apoi, e conștiința că am o contribuție la salvarea unei bucăți de istorie. În rest, e multă muncă, transpirație și recunoștință.

 - Ce îi face pe oameni să aleagă restaurarea, în loc să cumpere ceva nou?

- Viteza cu care realitățile cotidiene se schimbă în jurul nostru este debusolantă. Obiectele de mobilier care au vechime și istorie devin ancoră în inima deținătorilor. De prezența obiectelor vechi se leagă sentimentul de stabilitate și apartenență. Ele îmbibă spațiul personal al omului cu aroma tihnei de altădată. Oamenii restaurează lucrurile dragi. Așa s-a născut sloganul atelierului meu: #RestaurămEmoții.

Timp de 26 de ani, Rodica Brucker a lucrat 26 de ani în domeniul culturii, la Centrul Culturii Tradiționale și Direcția pentru Cultură. Ca doctor în filozofie, a făcut cercetare, activitate în urma căreia au rezultat cinci cărți și câteva zeci de articole științifice. De anul trecut, a decis să facă o schimbare radicală, transformând ceea ce era un hobby, într-o profesie pentru care este acreditată de Ministerul Culturii – restaurarea de lemn. Are un atelier de restaurare în Vânători-Popricani, Brucker Crafts, unde lucrează alături de soțul ei, care este artist și practică meșteșugul pielăriei.

Maura ANGHEL