Calendarul zilei 6 august: Măriuca Zaharia, fetița de 12 ani căzută la Mărășești, care nu mai are loc în manualele de istorie a Românilor

Dimensiune font:

| 06-08-2024 09:01

La Mărășești s-a dat cea mai grea, mai îndelungată și mai eroică bătălie din timpul Primului Război Mondial. Pe locul acela s-a înălțat un monument impresionant, un mausoleu închinat eroilor. Printre mormintele aflate acolo se află și cel al unei fetițe: Maria Ion Zaharia.

Deși ar trebui să ne mândrim, autoritățile au decis să elimine din manuale faptele sale cu adevărat eroice. La un secol de la cea mai mare victorie din istoria Armatei Române, generațiile de azi, dar și cele de mâine, nu vor afla de curajul unei copile care a murit în acele lupte.

Generațiile care au făcut primele clase până în 1989 își amintesc despre poveștile scrise de Dumitru Almaș, printre acestea aflându-se și cea a Măriucăi Zaharia. Povestea sa făcea parte din manualul de citire.

Maria Ion Zaharia a fost numele fetiței, o vrânceancă născută în 1905, în satul Pădureni, nu departe de locul ultimei sale respirații. Faptele și sacrificiul ei sunt relatate pentru prima oară în revista „Frontul Mărășești”, în 1917, sub semnătura lui Dinu Cluceru. Istoricii cred însă că acesta era pseudonimul unui ofițer care știa foarte bine ce se întâmplase cu Măriuca, culegând informații de la soldații aflați, la momentul fatal, în preajma fetiței. Nu este nici pe departe o noutate, Armata Română procedând adesea, chiar în timpul primei Conflagrații Mondiale, la culegerea de informații despre eroismul unor ostași, fapte care aveau menirea, prin publicarea lor, să ridice moralul trupei și să impulsioneze, totodată, întregul popor în susținerea efortului național pentru atingerea idealului suprem, făurirea României Mari.

Născută la Pădureni, în anul 1905, Măriuca avea doar 12 ani în anul de grație 1917. Fetița locuia cu bunicul său în satul Haret, aproape de locul confruntărilor militare. În livada bunicului ei, pe nume Ion Zaharia, armata română crease un post de observație al trupelor românești, care oferea o panoramă asupra a tot ceea ce se întâmpla pe front.

Dintr-un nuc, soldatul transmitea telefonic toate coordonatele de atac ale artileriștilor, o misiune extrem de importantă, care a dus la forțarea trupelor inamice de a bate în retragere. În acea livadă, Măriuca s-a împrietenit cu soldații români și chiar le-a deprins din tainele muncii lor, fiind captivată de mișcările de trupe pe care le observa cu ajutorul binoclului oferit de soldați.

Numai că la un moment dat soldatul din pom e răpus de un glonț, probabil rătăcit. Camaradul său de jos nu putea să facă altceva decât să se urce el în pom, să vadă situația în depărtare, să se dea jos, să raporteze telefonic, apoi să se urce din nou. Era un efort uriaș și periculos, pentru că mișcările lui puteau fi lesne sesizate de inamici.

Acum este momentul în care apare Măriuca. Ea văzuse cum a fost împușcat soldatul din pom. Vine la cel de jos și îi spune că se urcă în nuc, că o să-i raporteze ea pozițiile dușmanului. Telefonistul despre care știm că se numea Gherghina încearcă să o înduplece să plece, spunându-i că e mult prea periculos ce are de gând. Fata însă nici nu vrea să audă. Ba chiar îl pune la punct pe soldat și începe să-i dea ordine, că ea se urcă în pom și el să facă bine să transmită la bateria de tunuri ce anume comunică ea. Gherghina e depășit de situație și nu are altceva de făcut decât să se supună. Cu atât mai mult cu cât Măriuca, băiețoasă din fire, îi spune ceva care îl lasă pe bărbat fără replică. „Vreau să fac și eu ceva pentru țară”.

Așa începe fata să transmită pozițiile dușmanului. Ore în șir a stat cocoțată în pom. Ea spunea unde sunt trupele germane. Gherghina comunica, iar bateria de tunuri lovea conform indicațiilor fetei. Adversarul avea pierderi uriașe în sectorul controlat de privirea ageră a Mariei. La un moment dat, însă, germanii își dau seama că e un pom anume care are ochi. Și îndreaptă tunurile în acea direcție. Prima lovitură retează doar câteva crengi. Gherghina strigă la Măriuca să se dea jos, dându-și seama de situația extrem de periculoasă. Maria nici nu vrea să audă. A doua ghiulea e, din păcate, fatală. Explozia face ravagii, pomul se clatină, iar trupul fetei cade inert pe pământ. Gherghina, la rândul său rănit, nu mai are decât puterea de a plânge alături de cea care în ziua aceea îi fusese camarad de arme. Era 6 august 1917.

În cinstea sacrificiul făcut, trupul neînsuflețit al Măriuca Zaharia a fost depus în Mausoleul Mărășești.

În satul Haret, în anul 1977, a fost ridicat un monument chiar acolo unde s-a aflat, în 1917, nucul în care se urcase Măriuca, transmițând pozițiile dușmanilor. Monumentul se află azi în curtea unei gospodării, dar proprietarii, oameni deschiși, lasă pe oricine să vină și să vadă istoricul semn.

În fața școlii din acest sat, tot în 1977, a fost dezvelit bustul fetiței. E școala în care, mai mult ca sigur, și Maria învățase la vremea ei.

În București, în sectorul 4, o stradă din cartierul Apărătorii Patriei, poartă numele Măriuca în amintirea celei care a fost Eroina de la Mărășești.

Figura eroică a fetiței a fost evocată în filmul „Baladă pentru Măriuca”, în anul 1969, și în cartea „Povestiri istorice”, a lui Dumitru Almaș, prezentă și în manualele claselor primare până în 1989.

Astăzi, în satul Pădureni, unde s-a născut eroina, sat care numără în jur de 300 de suflete, nu mai trăiește nimeni din familia Măriucăi. Când s-a făcut documentarea pentru scrierea monografiei localității, s-a descoperit că nu mai există nici un descendent al lui Ion Zaharia, bunicul fetiței eroine de la 1917.