Din Temnițele Memoriei: 26 mai 1949 și 26 mai 1984. Experimentul Canal

Pe 26 mai 1949 ziarul „Scânteia” anunța pe prima pagină începerea construcției Canalului Dunăre - Marea Neagră ce avea să fie inaugurat pe 26 mai 1984. Decizia fusese luată de Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român la propunerea tovarășului Gheorghe Gheorghiu Dej. Acesta, preluase ideea de la Stalin pe care îl întrebase ce-i de făcut cu deținuții politici. „Tatăl Popoarelor” îi explicase că poate rezolva problema foarte simplu: construind un Canal... Canalul Dumăre-Marea Neagră era un proiect mai vechi, aflat și în intenția Casei Regale.

Obiectivele declarate de comuniști în mai 1949 erau: transport mai ieftin și mai scurt spre Marea Neagră; industrializarea, dezvoltarea económică și culturală a Dobrogei; îmbunătățirea condițiilor pentru agricultură; combaterea secetei și asanarea Văii Carasului.

Canalul avea să fie însă un nou experiment satanic plăsmuit de regimul bolșevic pentru exterminarea deținuților politici. Canalul urma să fie construit prin utilizarea a trei tipuri de forță de muncă: salariați, militari în termen și deținuți. Deținuții folosiți la lucrările Canalului erau de drept comun, politici și cei ce aveau condamnări administrative. Din luna iunie 1949 la Canal încep să sosească deținuții politici. Numărul lor rămâne neștiut. Știm că inițial constituiau o minoritate, că au existat și femei deținute politic obligate să presteze muncă forțată la Canal, știm că în anul 1952 forța de muncă pentru lucrările de la Canal se baza în proporție covârșitoare pe deținuți politici: 80%.

Aceștia veneau din temnițe, din achete, din beciurile Securității. Erau infometați, distrofici, bolnavi și trebuiau să sape albia Canalului cu lopeți și târnăcoape, cărând apoi pământul în roabe hodorogite. Tineri, bătrâni, studenți, preoți, țărani, profesori universitari etc, trebuiau să muncească pentru înfăptuirea unui plan utopic. Intențiile regimului erau clare, iar obiectivele declarate inițial erau o glumă macabră.

De-a lungul traseului Canalului au apărut mai multe colonii de muncă forțată - adevărate centre de exterminare a elitelor românești. Poarta Albă, Peninsula, Cernavodă (Columbia), Noua Culme, Galeșul, Cap Midia, Saligny, Medgidia, Constanța... barăci înconjurate cu sârmă ghimpată, brigăzi de reeducare gata oricând să aplice bătăi, arșită, ger, foame, lipsa apei potabile, lipsa asistenței medicale minime... și morminte. Tot traseul pe care s-a lucrat la Canal între 1949-1953 este plin de morminte. Malurile sunt pline de osemnintele celor peste care s-au surpat astupând cu pământ trupuri secătuite. În localitățile apropiate coloniilor cimitirele au înghițit în gropi comune un număr neștiut de martiri. Alte gropi se află în preajma fostelor lagăre, altele în diverse puncte secundare de lucru. Din păcate nu există o evidență a deceselor, nici a locurilor de înhumare, numărul celor înghițiți de pământul Dobrogei rămânând neștiut.

Canalul ca loc de exterminare a deținuților politici a funcționat până în 1953 când, după moartea lui Stalin, lucrările au fost sistate de regimul comunist. Obiectivul fusese atins. Peste 20 de ani lucrările se reiau în timpul regimului Ceaușescu. Se lucrează după un cu totul alt proiect și traseu decât cel inițial, se folosește forță de muncă reală, se folosesc mijloace mecanizate în locul robilor Canalului.

La 26 mai 1984 are loc inaugurarea Canalul Dunare - Marea Neagră. Ceaușescu se mândrește cu realizarea măreață a regimului, compozitorii și interpreții epocii se grăbesc să creeze și interpreteze șlagăre despre minunata „magistrală albastră”...

Experimentul Canal a transformat traseul dintre Dunăre și Mare într-un uriaș mormânt colectiv al anticomuniștilor români... Astăzi suferința și jertfele Canalului sunt străjuite de mai multe monumente, troițe și cruci – locuri ale memoriei pentru un neam care trebuie să își recapete cât mai repede memoria pierdută în bezna comunismului cât și de Mănăstirea ctitorită de Părintele Justin Pârvu la Poarta Albă.