„Arta poate fi o armă pentru evoluţie, frumuseţe, pentru OM”

 * dialog cu pianista Vasilica Stoiciu Frunză, conf. univ. la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” Iași

Muzica nu este doar o artă, ci o forță care modelează suflete, dărâmă ziduri și construiește punți între oameni. Muzica nu este doar sunet. Este vibrație, ecou al sufletului, formă de cunoaștere și dialog al inimilor. În mâinile unui artist adevărat, devine o forță modelatoare, un limbaj care transcende cuvintele, un drum către esența umană. Într-o lume unde fragilitatea se confundă adesea cu vulnerabilitatea, arta rămâne cel mai sincer refugiu, transformând zbuciumul în armonie și emoția în eternitate. Pentru pianista Vasilica Stoiciu Frunză, conf. univ. la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” Iași, sunetele devin mesaje universale, iar interpretarea, o formă de adevăr trăit.  Cu fiecare notă, cu fiecare acord, ea dovedește că frumusețea muzicii nu este doar un dar divin, ci și o responsabilitate – aceea de a aduce lumină și sens în sufletul celor care ascultă.

- Care a fost primul moment în care ați simțit că arta vă definește?

- În anii când în familie s-a pus problema mea, „încotro”, nu se utiliza conceptul/expresia că ceva „te defineşte”. Spun acest lucru pentru că, prin grija părinţilor şi a profesorilor, de opt ani eram în mediul muzical. Hotărârea nu a fost uşoară, pentru că urma să plec de acasă la 14 ani (din Piatra-Neamţ spre Iaşi) să-mi urmez drumul superior al pregătirii, dar suficient de clară pentru investiţia pe termen foarte lung ce urma să vină. Nu m-am gândit că mă defineşte. Este vorba despre modelare. Profesorii, etapele, conjuncturile, viaţa, toate au fost „instrumentele” care m-au format, care m-au definit. Ştiu că aveam date esenţiale pentru a pătrunde în această lume deloc romantică precum pare. Drumul e bolovănos, plin de capcane – însemnând pregătire continuă, strategii, compromisuri, subiectivism declarat, orgolii etc – de suişuri şi coborâşuri  cu „intemperii”, pentru că îţi ghidezi viaţa după profesie, nu invers. In timp, dacă într-adevăr ai ceva de transmis,  îţi dai seama că drogul artistic e puternic şi sănătos, iar dependenţa e benefică, salvatoare chiar pentru tine şi cei din jur.

 - Există o „sensibilitate feminină” în artă? Cum se manifestă?

- Desigur. Şi e foarte bine. Doar vorbim despre artă =viaţă cu de toate şi ar fi un non sens să separăm viaţa / arta de feminitate în toată splendoarea ei. Forţa fragilităţii, charisma inimitabilă, seriozitatea intelectuală, frumuseţea însăşi, sunt valori clare, indiscutabile, pentru care nu ar trebui să „luptăm”. Ele SUNT pur şi simplu, merg pe acelaşi drum şi se complementează cu calităţile masculine certe şi nu ar trebui să deranjeze pe nimeni. Din contră. Arte fără sensibilitate feminină, fără iubirea ei, nu există. Se încearcă  din ce în ce mai apăsat să se promoveze „la vedere” confuzii stupide şi manipulări triste  - în muzică, dans spre exemplu - dar nu sunt decât cel mult copii palide, scelerate, in – credibile.

- Cum vă influențează feminitatea, interpretările?

- Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu. Eu sunt eu şi atât. Particularitatea activităţii mele pianistice este că încă din timpul liceului mi s-a deschis apetitul pentru cântul cu partener instrumentist sau cântăreţ, ceea ce m-a direcţionat firesc pe drumul splendid  al acompaniamentului.

Am cântat cu nume importante şi, faptul că au agreat intelectual şi emoţional parteneriatul cu mine, a fost suficient. Probabil pentru faptul că, având gândire muzicologică, analitică, am adăugat  un plus de înţelegere expresivă care nu are neapărat legătură cu feminitatea. Dar, atunci când am cântat cu voci, personalităţi bărbăteşti puternice - de exemplu cu basul George Emil Crăsnaru, cu baritonii Ştefan Ignat, Florin Estefan, cu tenorii Florin Diaconescu şi Daniel Magdal, au fost probe certe de parteneriat ideal între forţa şi intensitatea vibraţiei artistice în dialog subtil cu sensibilitatea feminină, scoasă la lumină prin muzică.

- Poate arta să fie o armă împotriva nedreptății?

- Nu aş numi „armă împotriva nedreptății”. Este prea cazon, frust, ştiu, este un clişeu folosit prea des. Punctul meu de vedere este exact pe dos: ARTA ESTE UN DAR DIVIN PENTRU DREPTATE ŞI ADEVĂR. Cred că în această cheie e bine să privim realizările artistice-manifest. Şi dau două exemple. Am stat împietrită, copleşită de emoţie la Muzeul „Reina Sofia” din Madrid în faţa lucrării „Guernica” sau, la Muzeul „Prado” din Madrid  la „Strigătul” adus de la Galeria Naţională a Norvegiei. Aşa au înţeles Pablo Picasso şi Edvard Munch să arate mai mult decât nedreptate, ci consecinţele nedreptăţii, drame umane ireparabile. Aceste exemple, şi multe altele, sunt expresii care, prin imagini cutremurătoare, transmit subtil mesajul ne-repetării. Da, arta poate fi o „armă” pentru evoluţie, frumuseţe, pentru OM.

- Cum ați transformat experiențele personale în mesaje universale prin artă/ muzică?

- Muzica însăşi este mesaj universal. Menirea noastră, ca slujitori, este de a ajunge, pe cât posibil, cât mai aproape de sufletul compozitorului, de mesajul aşezat în limbajul universal. În partituri se află totul. Depinde cât şi cum reuşeşti tu, ca interpret, să ai suficientă cultură muzicală-artistică-generală care să-ţi permită să „trăieşti cu acel compozitor “ până la a-i înţelege conţinutul.  Apoi, dacă te găseşti şi pe tine printre sunete, poţi ajunge să ai conştienţa propriilor trăiri. Eu ştiu cum a fost când am cântat cu Florin Estefan ciclul „Kintertotenlieder” de Gustav Mahler…

 

- A existat un moment în care ați simțit că arta dvs a schimbat percepția cuiva asupra feminității?

- Nu ştiu. Dacă „da”, m-aş bucura sincer.

- Ce femei din artă v-au inspirat cel mai mult?

Eu am avut un exemplu care, profesional şi uman mă ghidează tot timpul.

Este vorba de marea pianist Sofia Cosma cu care am studia aproape trei ani. Parcursul vieţii sale, de la tânăra pianistă din Riga, contemporană cu Dinu Lipatti, deportată în Siberia unde a „studiat la pian” pe o bucată de lemn, ajunsă în România doar cu pianul din cap şi suflet, un soţ, doi copii şi limba rusă, devenind solista Filarmonicii „George Enescu” , profesor la Conservatorul ieşean şi cea mai mare pianist a României şi, la începutul anilor 80 plecând spre o nouă viaţă alături de fiica sa, în California. Este un „film” real – există chiar un… să zic aşa, „reality show” al acelor ani, se numeşte „Valiza cu ciocolată” – din care, ca o picătură de rouă într-un ocean, am făcut şi eu parte. Cum să nu fii marcat pentru toată viaţa?

În aceeaşi „tonalitate pianistică” o consider cu reverenţă pe doamna Doina Simovici, tânăra mea profesoară de pian din Liceul de Artă „Octav Băncilă”, model de valoare, dedicaţie, cunoaştere şi sensibilitate care s-a lipit perfect pe structura mea.

 - Cum gestionați vulnerabilitatea în fața publicului și a criticilor?

- Scena ne învaţă de toate. În profesia noastră, antrenamentul pentru gestionarea emoţiilor începe din copilărie. Aşa stând lucrurile, la mine vulnerabilitatea  s-a transformat în grijă. Grijă pentru detalii, pentru starea mea de pregătire pentru a fi cât mai bine posibil în data şi la ora fixată în calendarul apariţiei scenice, grijă faţă de partenerul de scenă, de detaşare totală de exterior pentru muzica însăşi.

Nu fac parte din categoria celor care nu dau doi bani pe critici. Ochiul/urechea dinafară sunt foarte importante. Publicul general ştie că îi place sau nu. Profesionistul ştie de ce. Pentru a lua în considerare, pentru mine este foarte important CINE este criticul, ce experienţe are, ce nivel de pregătire, cu ce argumente documentare şi personale îşi susţine punctele de vedere şi nu în ultimul rând, intenţia.

Domeniul numit „critică muzicală/cronică “ este extrem de vast, necesită mulţi ani de studiu, gândire introspectivă, condei, curaj, responsabilitate. Am citit în ultimii ani tot felul de „scrieri” unele mai preţioase decât altele, superficiale şi languros infinit laudative, cu pretenţia voalată a autorilor de a fi „leaderi de opinie”. Şi, culmea, unii artişti chiar se simt bine. Nimic mai fals.

- Dacă ar trebui să transmiteți un singur mesaj femeilor din viitor prin arta dvs, care ar fi acela?

- „Lucruri simple”, IUBIRE, VALOARE, SIMPLITATE, ADEVĂR.

- Cât de greu a fost să învățați să vă impuneți într-un domeniu artistic competitiv, unde excelența tehnică este esențială?

- Depinde ce înţelegem prin tehnică instrumentală. Dacă ne referim la virtuozitate sau manualitate, excelența tehnică este importantă, dar nu e un scop. Virtuozitatea se poate dezvolta, dar dacă rămâne doar la acest nivel, unde e muzica? În interpretarea muzicală artistică există multe „tehnici” mai interesante – de touchée, de nuanţe, de frazare, de stil ş.a.m.d. Eu nu consider că m-am impus, pentru că nu concurez cu nimeni. De aproape patruzeci de ani am activitate artistică, pianistică, organizatorică, de concepţie, de îndrumare, ceea ce probabil  a dus la un grad de notorietate stabilă bazată mai ales pe pregătirea mea continuă.

- Care este cea mai puternică emoție pe care ați transmis-o vreodată prin pian și în ce moment al vieții dvs s-a întâmplat?

- Sinceritate şi iubire, tot timpul.  Dacă dăruieşti câte ceva doar într-un moment al vieţii, e…doar atât.

- Cum se schimbă relația unei femei cu propria imagine artistică odată cu vârsta?

- Depinde cum înţelegem formula „imagine artistică”. Categoric, este vorba de asumare şi de curajul de a fi vulnerabilă.  Dacă e vorba despre fotografie – din ce în ce mai importantă se pare – e răspunderea fiecărei persoane feminine din artele „la vedere” cum îşi acceptă şi administrează transformările inevitabile. În unele cazuri apar adevărate drame, în altele, e bucuria de a trăi vârsta, viaţa, clipa. Dacă e vorba despre imaginea scenică propriu-zisă, intrăm în multe amănunte, spre exemplu criterii estetice, de postură, de costum, dar în mod special de nivel artistic.

Maturitatea are valoarea ei indiscutabilă, îţi oferă resurse personalizate şi te îmbie să te expui în toată splendoarea, dacă o ai. De fapt este vorba despre discernământ şi adevăr.

- Cât de importantă este „frumusețea” în arta feminină?

- Parafrazez o replica celebră: dacă frumuseţe interioară nu e, nimic nu e.

- Ce ați vrea să lăsați moștenire prin arta dvs?

- Acolo unde este cazul, cât pot, o formă evoluată  şi necesară de „trezire”, de înţelegere  a unor principii sănătoase, de a sta vertical, de a folosi arta compromisului, NU complicitatea,  şi multe altele. Consider că această abordare ocoleşte demn şi elegant pericolul nefericirii.

- Dacă ați putea să vorbiți cu o femeie artistă din trecut, cine ar fi și ce ați întreba-o?

- Sculptoriţa Camille Claudel. Mi-ar plăcea să-mi povestească despre Auguste Rodin.

- Dacă ați putea interpreta o singură piesă pentru eternitate, care ar fi și de ce?

- Nu mi-am propus dimensiune eternităţii. Importantă cred că este adâncimea urmei pe care o las în conştiinţe, suflete, gânduri.

A consemnat Maura ANGHEL