„Lumea a uitat de Dumnezeu, de muncă și de respect”

 
Dialog cu prof. univ. dr. Anca Zbranca, de la UMF Iași

- O viață dedicată sănătății. Cum a început această călătorie întru binele oamenilor?
- Călătoria mea a fost sigur scrisa încă din copilărie, înainte ca eu să devin conștientă că Dumnezeu ne trimite pe pământ cu un rost. Acum știu că rostul meu era să vindec oameni și să-mi învăț discipolii ceea ce alții m-au învățat pe mine. Am învățat de la tatăl meu, medic, profesor universitar, să nu fac rău, să fac atât bine cât știu, să fiu extrem de riguroasă cu mine și cu cei din jur tinzând spre perfecțiune iar de la mama, profesor de literatură și istorie, artist plastic, să îmbin arta cu medicina. Am urmat Medicina la sfatul părinților mei și dermatologie printr-o întâmplare soră cu supranaturalul, apoi la sfatul unui prieten de familie. Povestesc pe larg această poveste pe www.roderma.ro, siteul Clinicilor Roderma.
- Care a fost momentul în care ați știut că medicina va fi calea dvs? Cine a fost primul pacient și ce ați simțit la întâlnirea cu el?
- Am avut certitudinea că medicina va fi „calea mea” abia atunci când, după examenul de admitere, în vacanță fiind la bunicii din Bucovina, a venit un prieten drag, care avea telefon acasă, că rezultatele s-au afișat! „Ai intrat! Suntem colegi!”, mi-a spus într-un suflet. Pe vremea aceea a „intra la Medicină” însemna doi ani în care sacrificai totul, munceai zece ore pe zi în afară de orele petrecute la scoală și în afară de pregătirea temelor. În clasele a XI-a și a XII-a nu ieșeai din casă, nu mergeai la filme, la teatru, la petreceri. Învățai biologie, chimie și fizică, făceai pregătire cu profesori perfecționiști și severi. Notele de admitere erau între 9 și 10, iar concurența de 12-15 pe loc. Nu se intra cu dosar, cu pile, cu bani, ci cu muncă și sacrificii. Profesori minunați - Valeriu Rusu, Costel Mungiu, prieteni de familie cu părinții mei - mi-au îndrumat pașii și m-au obligat să mă autodepășesc. Le port un omagiu pios și cred că doar având exemple de viață corecte putem izbândi!
- Ce v-a adus cariera? Care au fost cele mai frumoase momente? Primul pacient?
- N-o să vă vină să credeți... Eu mi-am făcut studiile de specializare la Paris. Și cum am ajuns să fac asta e de poveste, dar o lăsăm pe altă dată. Primul meu pacient a fost fiul unui consul al Coreei de Nord la Paris. Pe vremea aceea, eram rezident străin într-o mare clinica universitară și consultam cot la cot cu profesorul, idolul, mentorul meu, Jean Revuz. A intrat în cabinet un domn în costum cu cravată și a întrebat „ sunteți doamna doctor Anca Toma? (pe vremea aceea purtam numele fiului meu). Suntem trimiși la dumneavoastră de o cunoștință de la ambasada României”. Păstrez cu sfințenie o acuarelă cu lotuși pictată pe hârtie făcută manual, primită cadou de la acel pacient. O am în dormitor pe perete ca să îmi amintească toată viața că nu trebuie nicio dată să îți pese de rangul sau averea pacienților, ci doar de sufletul și boala lor. Trebuie să tratezi pe toată lumea la fel.
- Într-o lume a divergentelor, în care domnii par să domine, ce rol vă oferiți? Ce bucurii v-a adus?
- Ce mi-a adus? Satisfacția de a fi reușit exclusiv prin munca mea. Cariera mea a fost atipică. Deși provin dintr-o familie de universitari, am vrut să îmi clădesc singură profesia. Am plecat în Franța cu o sută de dolari „de la nuntă”. A trebuit să muncesc ca să îmi plătesc studiile peste hotare. Dorind să aduc românilor toate cunoștințele acumulate de mine în cei șase ani de specializare, a trebuit să lupt să îmi fac loc printre cei care își cumpăraseră deja posturile. Tatăl meu era atât de corect și sever încât nu admitea ca fiica lui să se folosească de „șpagă” sau „pile” ca să reușească în viață. Bine a făcut! Greutățile și corectitudinea te călesc și Dumnezeu are grija de calea ta. Am făcut dermatologie, am construit din temelie o clinică, am fost numita profesor universitar fără să fac niciun compromis. Asta numesc eu „carieră de piatră”. Muncă, muncă, muncă.
- Dacă tot v-ați întors în timp, vă întreb care au fost cele mai frumoase momente din carieră?
- Au fost mai multe și îmi amintesc de un pacient de-al tatei, care era și pacientul meu. Îi operasem un melanom, iar el i-a spus tatei că lui i-a salvat viață o doctoriță tânără, Toma. Un alt moment extraordinar a fost când am devenit profesor universitar, cel mai tânăr din UMF Iași la acea dată. E greu de ales dintre amintiri, sunt momente de neuitat atunci când se așează cărămizile vieții. O adevărată construcție e Roderma, iar momentul în care profesorul meu Jean Revuz a acceptat ca și clinica să-i poarte numele a fost probabil cel mai important pentru mine. Profesorul meu, o somitate mondială în domeniul dermatologiei, îmi aprecia meritele. Mi-a spus că are garanția că pacienții și studenții mei primesc ce e mai bun. Poate e lipsă de modestie, dar aprecierea mentorilor, a pacienților și a studenților contează cel mai mult în cariera mea.
- V-ați simțit discriminată vreodată? Ce ați făcut?
– Eu am fost crescuta de tatăl meu, un bărbat puternic și onest. Am învățat de la el independența. Când am obținut diploma de medic, în 1990, mi-a spus: „Draga tatei, acum ai undița în mână, poți pescui singură. Să nu depinzi vreodată de banii cuiva și, mai ales, de banii bărbaților. Ai o meserie în care vei putea să construiești și să cumperi singură dacă știi să gestionezi viața”. Poate fac parte dintr-o minoritate, dar nu mi-a fost frică de bărbați și n-a fost nicio ocazie în care să sufăr de sindromul femeii strivite! Conduc o afacere de 26 de ani și cred că puțini bărbați ar reuși la noi în țară să realizeze ce am realizat eu cu echipa mea. Mă situez deci înaintea multor bărbați pe care îi susține mediul politic și social românesc!
- Sunteți un medic apreciat. Cu siguranță ați avut modele feminine. Care au fost și ce ați preluat de la acele doamne? Sau domni?
- Întâiul meu model feminin a fost mama. O artistă, burgheză, feminină prin definiție, cu o cultură și carismă greu de egalat. Mediul medical fiind într-adevăr misogin, maeștrii mei în medicină au fost în general bărbați. Ca model de viață, cultură, cea care și-a pus amprenta cel mai mult asupra mea a fost doamna profesor Mioara Mungiu, prietenă de familie cu părinții mei și mama celor mai apropiați dintre prietenii mei. Am crescut la propriu în casa domniei sale și am preluat din valorile și gusturile ei. Domnii care mi-au transmis modelul lor profesional, dar și de viață, sunt profesorii Valeriu Rusu, Costel Mungiu, Jean Revuz și Philippe Rougier. Unii au plecat de lângă noi într-o lume mai bună, dar eu le voi fi recunoscătoare mereu și voi încerca să transmit către Bogdan, fiul meu, proaspăt rezident de dermatologie, tot ce domniile lor mi-au oferit cu dragoste, înțelepciune și profesionalism.
- Familie, carieră... Cum se echilibrează aceste roluri?
- În tinerețe, viața de familie se îmbină greu cu cariera pentru că nu nexista încă înțelepciunea și experiența necesare. Din nefericire pentru mine, în urma cu douăzeci de ani nu am știut să echilibrez cele două balanțe. Deși tatăl lui Bogdan a fost alături de mine și când am luat hotărârea să plec pentru mult timp în Franța și când m-am întors și am creat Roderma, eu am sacrificat căsnicia pentru a salva prietenia. Am făcut asta pentru că fiul nostru să crească înconjurat de dragostea ambilor părinți, chiar dacă ei nu mai locuiau împreună. Dumnezeu, în dragostea sa nelimitată, ne-a arătat drumul și familiile noastre recompuse, bazate pe iubire și recunoștință, m-au ajutat în continuare să predau, să consult și să coordonez clinicile. E esențial, mai ales ca femeie, să ai un partener care să accepte că ești o fire independentă, puternică și că realizările tale sunt recunoscute de societate. Eu am în două căsnicii norocul asta. De fapt, nu e noroc, e Dumnezeu care lucrează prin oameni. Dacă ar fi însă să reîncep mâine totul, aș lasă mai mult timp pentru familie. Credința că de bani are nevoie familia și copilul în evoluție e greșită. De timp alocat, de activități împreună, de iubire manifestată e nevoie. Nu de bani.
- Care este după dvs definiția iubirii? Dar a feminității?
- Pentru mine Dumnezeu e iubire. El ne transmite dragostea sa nemărginită și dacă suntem buni o absorbim și o împărțim cu cei din jur. Iubirea și dragostea sunt definite în Biblie. E suficient să citești Corinteni 13. Când iubești accepți, ajuți, rabzi și te bucuri. E valabil cu iubirea partenerilor, copiilor, pacienților sau colegilor. Mă întrebați de definiția feminității ? Păi, feminitatea e o alegorie. Ar trebui să vedeți tabloul mamei intitulat „Muza”. Feminitatea e ceva natural, finețe în comportament, bunătate, cochetărie, un grăunte de sexualitate și de maternalism, grija față de cămin. E un tot. În totul ăsta nu are loc excesul chirurgical sau tona de injecții, de acid hialuronic, sâni de trei ori mai mari decât cei dați de Dumnezeu și unghiile de trei centimetri.
- Care sunt cele mai mari bucurii ale vieții dvs?
-Bogdan, el e „totul” meu. Bucuria că e sănătos, inteligent și integru. Bucuria că a ajuns să fie medic fără să fi avut nevoie de „pile, spăgi și relații”, că și-a ales calea prin munca și seriozitate. Familia mea e tot o bucurie. Suntem ca un pom fără frunze, flori și fructe dacă nu avem o familie în dragoste. Eu am două familii - cea de acasă și cea de la Roderma. Interconectate ca organele dintr-un corp, îmi dau putere să merg mai departe. Prietenii sunt o altă bucurie. Bucuria de a primi și da în egala măsură. Am prieteni extraordinari. Cu unii mă văd o dată la câțiva ani, dar e suficient să vorbim o secundă și avem impresia că ne-am despărțit doar cu o clipă în urma. Ne ajutăm și ne îndrăgim. Sunt recunoscătoare să am prietenii, familia și profesia care îmi aduc numai bucurii.
- Dar mâhniri?
- Mâhnirea supremă e că nu pot ajuta pe toată lumea, că nu depinde numai de mine să rezolv cazurile medicale complicate. O altă mâhnire e că am investit încredere și prietenie în oameni mici, fără coloană vertebrala, și că energia aceea trebuia folosită pentru scopuri mai bune.
- Dacă mâine ați schimba lumea, ce ați face?
- Cred că în ziua de azi și lui Dumnezeu îi e greu să o facă. Aș opri războaiele și aș face că familiile să aibă atâția copii cât să poată crește și educa în respect față de semeni și de muncă. Pentru fiecare meserie aș face doar oameni dedicați. Aș instaura dictonul „după munca și răsplată” și decalogul ca lege fundamentală. Să fim realiști, cineva dorește alte legi! Câtă vreme legile firii nu mai sunt respectate, oricât ne-am dori, nu mai poate fi bine în lume. Lumea a uitat de Dumnezeu, de muncă și de respect. Măcar asta de-aș putea aduce înapoi și m-aș bucura!
A consemnat Maura ANGHEL