Chipul din La Blouse Roumaine. Lydia Delectorskaya, o muză pe pânză, un vis fantastic și o figură istorică

Sursa foto: Unsplash.com

Într-un atelier scăldat de lumină, pe fundalul roșu aprins al unei pânze de 92 x 73 cm, se odihnea o tânără cu trup învolburat într-o fustă albastră, cu brațele încrucișate peste o ie albă cusută cu negru, gravă ca o rugăciune ortodoxă. Henri Matisse semna lucrarea în aprilie 1940 și o boteza, simplu, „La Blouse Roumaine”.

Publicul s-a oprit la frumusețea broderiei, la armonia compoziției, la curajul cromatic. Chipul rămânea vag, neconturat, lăsând loc unui mister bine păstrat. Femeia din tablou se numea Lydia Delectorskaya, muza blondă a lui Matisse, prezență constantă în viața lui din anii ’30, sprijin logistic, confidentă, model și, mai ales, personaj principal în sute de lucrări realizate între 1935 și 1939.

 

Cuprins:

O rusoaică în ie românească

Un model și o ie țărănească

Chipul estompat. Despărțirea

Matisse, culoare și finalul unei tăceri

Ia românească, un laitmotiv universal 

O rusoaică în ie românească 

Lydia s-a născut în Siberia, la Tomsk, în 1910, fiica unui medic. A rămas fără părinți la 12 ani și a fost trimisă în Franța de o mătușă care și-a asumat rolul de gardian legal al copilei în noul său drum. A încercat medicina la Sorbona, dar lipsa banilor a împins-o către îndeletniciri de ocazie: dansatoare, figurantă, secretară. Așa a ajuns la Nisa, în casa unui pictor care avea nevoie de asistență.

Henri Matisse locuia la Hotel Regina, pe Coasta de Azur, unde lucra într-un atelier improvizat cu vedere spre Mediterană. O angajează pe Lydia să-i întindă pânzele, să-i pregătească sculele, să țină ordine în program. Cu timpul, rolul ei crește. Îi citea, îl programa, îi organiza culorile. Îi poza.

Artistul o descoperă în lumină. Frunte lată, ten pal, gât subțire, umeri senini. În scurt timp, Lydia apare în desene, în gravuri, în schițe spontane.

Într-un album personal, Matisse avea peste 50 de studii desenate cu figura Lydiei – cu ochii închiși, cu profil decupat, cu brațele abandonate pe fotoliu. Portret după portret. Zilnic. 

Un model și o ie țărănească  

Ia românească intră în atelierul lui Matisse într-un moment de liniște. Se spune că bluza fusese adusă de una dintre prietenele românce ale pictorului – poate Elvira Popescu, poate Martha Bibescu. Femeile românce din exil frecventau cercurile culturale franceze, iar Matisse le admira.

Lydia o îmbracă pentru prima dată într-o după-amiază blândă, în lumina filtrată de storurile din atelier. Mânecile lungi, încrețite, dantela de la gât, simbolurile cusute cu negru pe fond alb – toate se armonizează cu expresia ei calmă, tăcută.

Matisse observă fermecat formulele consacrate ale acestei „arhitecturi estetice”. Broderia nu era decorativă, ci ritmică. Cusătura devenea linie plastică. Ia, odată intrată în compoziție, modifica totul.

Lucrează la La Blouse Roumaine timp de șase luni. Păstrează etapele în 11 fotografii, o raritate pentru el. Le expune, ulterior, alături de lucrare la Galeria Maeght din Paris. 

Chipul estompat. Despărțirea 

În forma inițială, Lydia apărea cu trăsături clare – fruntea luminată, pomeți distanțați, gura subțire. În varianta finală, chipul se estompează. Rămâne forma, dar expresia dispare.

În acea perioadă, soția pictorului, Amélie, pune presiune pe artist. Prezența Lydiei în atelier devine conflict deschis. Matisse ezită. Îi cere Lydiei să plece. Fără explicații.

Aceasta nu se revoltă. Pleacă. Dar înainte de plecare, pictorul revine asupra feței din tablou. O reduce la o formă generică. Numele ei dispare din catalog.

În jurnalul său, Lydia nota: „M-a șters cu pensula. A fost tot ce a putut să facă.” 

Matisse, culoare și finalul unei tăceri 

După plecarea soției, Lydia revine. Îl regăsește pe Matisse slăbit, dar lucid. În următorii 15 ani, până la moartea pictorului, îl asistă zilnic. Devine interfața lui cu lumea.

În sfârșit, când Matisse se stinge, în 1954, familia îl înmormântează la mănăstirea Notre-Dame de Cimiez, pe dealul din Nisa. Lydia părăsește căminul fără protest. Lasă totul în urmă.

Se stabilește în Paris. Păstrează tăcerea zeci de ani. În 1998, se stinge discret, într-un spital de cartier. 

Ia românească, un laitmotiv universal 

La Blouse Roumaine se află azi la Muzeul Național de Artă Modernă din Paris. Vizitatorii trec în liniște pe lângă figura calmă a femeii cu mâneci înfoiate.

Nu știu numele ei. Nu-l caută. Se opresc la frumusețea iei.

Bluza românească a intrat în patrimoniul mondial prin această lucrare. Nu printr-un program de promovare, nu printr-o strategie diplomatică. Mai degrabă, printr-o întâlnire oarecare dintre o rusoaică tăcută și un pictor care începuse să creadă că văzuse tot.

Astăzi, cine vrea să picteze ca Matisse, să studieze forma și să lase culoarea să vorbească, găsește auxiliare, culori acrilice și pe bază de ulei, pânze și materiale pentru atelierul propriu pe PictorShop – locul unde desenul capătă noi sensuri și forme. 

În concluzie, „La blouse roumaine” rămâne una dintre cele mai enigmatice și emoționante lucrări ale lui Henri Matisse. Este o poveste despre influență, despre feminitate, despre întâlniri care schimbă destine artistice.

Și poate, despre România – o țară care, fără să știe, a oferit modernismului european atât o piesă vestimentară, cât și o muză cu chip etern.