Despre bucurie, o lumină care nu întreabă

Bucuria nu este o țintă, ci o tresărire. Nu se cere, nu se cere explicată, nu se așază în vitrină. E ca un copil care râde înainte să înțeleagă de ce. Uneori vine în fugă, alteori șoptește. Dar, cel mai adesea, bucuria nu se anunță – se simte.

Spre deosebire de fericire, care pare adesea negociabilă, dependentă de contexte și condiții, bucuria este o stare de grație. E acel moment când lumina cade exact cum trebuie pe masă, când cuvintele cuiva îți ating sufletul fără să vrei, când îți amintești cine ești în cea mai senină variantă a ta. Bucuria e recunoașterea neplanificată a vieții în forma ei deplină, sinceră, vie.

Există bucurii mari, care ne cutremură: o revedere, o naștere, o realizare profundă. Dar cele mai pure sunt cele mici: mirosul pâinii prăjite dimineața, un vers care ți se potrivește ca o mână pe inimă, o privire care te înțelege fără cuvinte. Bucuria nu e exuberanță, ci prezență. Nu e strigăt, ci recunoștință tăcută.

Într-o lume care cere să producem, să demonstrăm, să bifăm, bucuria pare aproape subversivă. Pentru că ea nu se obține prin merit, ci prin deschidere. Nu vine când ne grăbim, ci când încetinim. Nu se cumpără, nu se posedă, ci se trăiește. Bucuria e un dar pe care îl recunoști doar când ai inima dezbrăcată de pretenții.

Poate de aceea copiii sunt maeștri ai bucuriei – pentru că nu cer să înțeleagă totul, ci trăiesc. Se lasă uimiți. Se joacă. Privesc cu mirare. În timp ce adulții își închid porțile în fața unei lumi prea complicate, copiii lasă larg deschise ferestrele către lumină. De la ei avem de învățat bucuria: nu ca pe o lecție, ci ca pe o reamintire.

Bucuria nu e absența durerii, ci dovada că dincolo de tot, viața încă tresaltă. Că, în ciuda rănilor, sufletul mai poate zâmbi. Că nu e totul pierdut dacă mai poți simți. E o formă de curaj. Să fii bucuros într-o lume rănită e să porți în tine o sămânță de vindecare.

Adevărata bucurie nu are nevoie de justificări. Nu trebuie să fie mare, ci sinceră. Nu trebuie să dureze, ci să fie trăită. Ea nu întreabă dacă ai timp sau dacă meriți. Doar apare, tăcută sau explozivă, și îți aduce aminte că ești viu.

Bucuria e acel „da” spus vieții, chiar și atunci când nu ai toate răspunsurile. Iar uneori, acel „da” e suficient.

Maura ANGHEL