Bravo, breslei scriitorilor: primează valoarea cărţilor!

Dorian OBREJA

Aş fi preferat, sincer, să pun în fruntea acestor rânduri un titlu mai scurt şi mai penetrant, cum ar fi, de exemplu, „bravo, U.S.R.!”, dar, din pricina unor politicieni care n-au avut atâta minte încât să-i găsească partiduleţului lor un nume mai acătării, şi, respectiv, un acronim original, am preferat evitarea confuziei...

Scriam, acum nu multă vreme, sub semnul îndemnului „scrieţi, băieţi şi fete, dar nu mai siluiţi limba română!”, referindu-mă, îndeosebi, la ceea ce am numit zona maculiteraturii, despre indivizi & individe care invadează cenaclurile, lansările, reţelele de socializare, revistele, editurile, librăriile cu producţii nu doar sub orice critică, însă şi conţinând grave greşeli gramaticale (corectate, câteodată, de persoane binevoitoare sau interesate material, dar care nu fac decât să ascundă gunoiul sub preş). Făceam asta din grijă că un membru al faunei amintite ar fi avut tupeul de a-şi depune dosarul pentru a intra în Uniunea Scriitorilor din România (având în vedere că, teoretic, îndeplinea anume condiţii – scrisese nu mai puţin de 7 cărţi în 6 ani!!!). Din fericire, insolenţa nu a mers aşa departe. În schimb, am văzut că persoana perseverează în violarea limbii române. Şi nu m-ar mira ca, la anul, depunerea să aibă loc...

Apoape în aceeaşi perioadă, poetul, editorul şi prietenul Daniel Corbu posta un text dur, dar extrem de justificat de situaţia prezentă, intitulat „Literatura şi autorlâcul”, deplângând, citez, că „niciodată ca în aceste timpuri lumea n-a avut de-a face cu o atât de amplă şi de agresivă invazie a mediocrităţii”, şi consemnând :”În industria literară (excelent de adecvată sintagmă, n.m.D.O.) intră azi cine vrea, etalându-şi  artificiile, kitsch-ul, agramatismele, plagiatul mai mai mult sau mai puţin deghizat”. Textul merită a fi citit în întregime, eu voi desprinde doar finalul: „iubitorului de literatură nu-i rămâne decât să se salveze prin intuiţie şi gust propriu de oceanul de maculatură produs de fenomenul autorlâcului”.

Sfatul e demn de urmat, dar nu şi uşor. Din cauza invaziei impostorilor prezentaţi drept „formatori/vectori” de opinii literare, în exces mai ales pe reţelele de socializare. Am şi două exemple. Un individ, care are drept studii ştiinţa de a introduce şurubelniţa în priză cu grijă, pentru a nu te curenta, nu s-a limitat la a se băga în poezie, doar scriind, printre altele, un volum „personal” (probabil că există şi volume impersonale...), ci autodefinindu-se drept „activist poetic” şi împăunându-se cu funcţiile de director de editură şi redactor şef al unei „chestii” (că nu pot să-i spun altfel), care scanează poeme apărute ici şi colo, selectează ce „crede” neuronii lui a fi bun şi „publică”. I se poate aplica, de minune, parafraza „faber electricus, ne supra solus!”. Altul, specialist în tricotaje şi confecţii, în loc să croşeteze ciorăpei pentru nepoţei, s-a convertit: a ajuns nu doar „scriitor, poet şi critic” (proza şi dramaturgia au scăpat, deocamdată), are la activ vreo 50 de cărţi şi o sută de antologii şi scoate o fiţuică în care face selecţii şi judecăţi de valoare fără a avea calificare şi expertiză.

În tot acest context trist şi grav, a venit, ca o gură de aer proaspăt şi o speranţă, un comunicat al Consiliului Uniunii Scriitorilor din România, ce se referă la validarea dosarelor de primire în uniune. La filiala ieşeană sunt 5; în schimb, 23 de dosare au fost respinse, dintre care  16 pentru lipsă de valoare literară, irelevanţă literară şi receptare critică neconcludentă sau chiar fără receptare critică. Nu dau numele împricinaţilor, poate la anul (având bănuiala perseverenţei), în schimb, felicit Uniunea Scriitorilor din România nu doar pentru asemenea decizie, ci şi pentru transparenţă. Aşa să continue, la anul şi la mulţi ani!