Clasa politică mioritică e tot mai stearpă

 

Dorian OBREJA

Am plecat, în scrierea editorialului de astăzi, de la cel de ieri, mai precis de la recenta debarcare a liderului PNL (ce aduce aminte de celebra poveste cu un personaj care s-a „sinucis”, strigând „nu trageţi!”. Făcând o trecere în revistă a ultimilor 32 de ani în zona politicii autohtone, am realizat că fenomenul consemnat la liberali – instabilitatea la vârf, de unde şi impredictibilitatea, - a fost înregistrat şi la majoritatea celorlalte partide. În asemenea circumstanţe, apare pe deplin justificată afirmaţia conform căreia clasa politică nu reuşeşte să atragă sau să formeze personalităţi cu merite deosebite, care să fie lideri pe termen mai îndelungat, conferind formaţiunilor – dar şi guvernărilor, dacă e cazul – continuitate, realism şi ataşament faţă de prioritizarea intereselor generale.

După cum notam, campion absolut la schimbările la vârf este – în perioada de referinţă amintită mai sus – PNL, duminică bifând al 14-lea preşedinte, în condiţiile în care, 72 de ani, de la înfiinţare, fusese condus de doar 7. Tot PNL mai deţine un record şi în privinţa „importurilor” de lideri, fapt care face de nerespectat cerinţa de a avea o anume vechime în partid pentru a accede la conducere. Astfel, în ipostaza de preşedinţi au fost Theodor Stolojan (cândva premier al lui Iliescu), actualul locatar de la Cotroceni, provenit dintr-o formaţiune politcă etnică, sau, la origine, membri ai unui partid rival, precum Vasile Blaga sau Raluca Turcan. Acum, armata va fi cea care va „livra” liderul, ceea ce mulţi consideră nepotrivit.

PSD se înscrie ceva mai mult în normaitate, înregistrând 8 preşedinţi în 32 de ani. Numai că, aici, alta este problema care subminează partidul, şi anume calitatea liderilor. Doi dintre ei au fost oarece timp la puşcărie, ceea ce vine să scadă serios credibilitatea şi încrederea în această formaţiune politică. Plus că ultimii doi par a fi puşi mai mult să umple nişte goluri, decât ca urmare a unor merite excepţionale.

Într-un fel (adică doar pe o perioadă scurtă, căci e un partid relativ nou), USR detronează PNL, bifând 5 preşedinţi în doar 7 ani şi prilejuind, de asemenea, consemnarea unor contraperformanţe, precum plecarea preşedintelui-fondator, sau aflarea la conducere a unei „mari speranţe a politicii româneţti” vreme de numai 4 luni!

Nici cel mai proaspăt partid parlamentar (cu 3 ani vechime) nu stă chiar pe roze. A avut, până de curând, la conducere, un triumvirat, ceea ce permitea echilibrarea unor tendinţe. Dar dorinţa de a nu împărţi puterea cu nimeni şi vocalitatea au dus la alegeri în urma căreia la şefie a rămas doar unul din cei trei, din păcate cel mai radical.

Chiar dacă nu înţeleg şi nu agreez existenţa unor „partide etnice”, trebuie să remarc faptul că acela care îi reprezintă pe maghiari se situează la polul opus, cu numai 2 preşedinţi în trei decenii şi ceva. Este şi explicaţia pentru care această formaţiune a fost mereu când la guvernare, când curtată şi favorizată în fel şi chip de cei de la guvernare.

Toate cele de mai sus (în principal sterilitatea clasei politice, ce nu mai „naşte” lideri puternici) au făcut ca:  în România, în 32 de ani, să se perinde  25 de guverne (cu tot cu interimari, peste 30 de premieri); ţara noastră să fie printre ultimele primite în UE şi NATO; să ne situăm la coada clasamentelor la o sumedenie de indicatori pozitivi, şi în fruntea celor negativi; România să fie considerată instabilă şi impredictibilă, deci ocolită de marii investitori.      /