Copilărie amânată sine die

 Dorian OBREJA 

„Nu ştiu alţi cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care ma ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!”

Având loc pe la 1840 şi consemnate 4 decenii mai târziu, de către trăitorul lor, inegalabilul povestitor Ion Creangă, „întâmplările” de mai sus au fost citate de către mine mai pe larg, din două motive: unul estetic, pentru farmecul cu care hunuleşteanul trezeşte la o viaţă fără de moarte clipele etapei dintâi a vieţii, iar altul să-i zicem sociologic, sau practic: decoperim că o copilărie poate fi fericită şi doar cu foarte puţin din punct de vedere material...

Nu am scris nimic în urmă cu o săptămână, pentru a marca Ziua Copiilor (devenită, de şase ani, în România, sărbătoare oficială, deci zi liberă), deoarece, de regulă, am alergii la dulcegării şi festivisme. Pe lângă asta, şi dintr-un motiv mai delicat, generat de comparaţia, inevitabilă, între copilăria din România de dinainte de 1990 şi cea actuală.

Pe cea dintâi şi-o mai aduc aminte doar membrii generaţiei de vârsta a treia, şi fiecare experienţă având particularităţile ei, e greu, dacă nu imposibil, să formulezi concluzii şi sentinţe valabile în privinţa întregului. La Iaşi, s-a încercat, totuşi, o experienţă interesantă, prin înfiinţarea Muzeului Copilăriei în comunism, în ale cărei secţiuni se recreează atmosfera dintr-o sală de clasă din perioada respectivă, iar în cealaltă -  atmosfera de acasă a copilului acelor vremuri. Am calificat experienţa drept interesantă, dar, până acum, nu am avut timp să şi vizitez muzeul cu pricina, pentru a spune dacă şi reuşită.

Oricum, cele ce ţin de trecut sunt, de regulă şi firesc, de natură să ne preocupe mai puţin decât cele din prezent sau din viitor. Privind subiectul din acest punct de vedere, cred că pot afirma că, în România, avem de a face cu un concept pe care l-aş denumi „copilărie amânată sine die”. Amânată nu doar între 1945 şi 1989, cum ar dori unii să afirme sau chiar decreteze, ci, din păcate, şi după 1990. Aşa încât se pot pregăti, de pe acum, multe săli care să cuprindă exponatele ce ar face parte dintr-un ipotetic Muzeu al Copilăriei în capitalism!

Şi, ca să nu scriu...vorbe, ci să mă refer la fapte şi statistici, iată-le, în rândurile ce urmează.

În cel mai recent raport Eurostat, adică acela de anul trecut, trage un grav şi dramatic semnal de alarmă: aproape un sfert din copiii ţărilor din UE sunt expuşi riscului de sărăcie şi, implicit, de excluziune socială. Din nefericire şi în mod dezonorant – dar şi extrem de rău prevestitot pentru viitor -, România se află pe primul loc la acest capitol, având un copil din trei expuşi situaţiei şi riscului menţionate. Specialiştii în acest sector atrag atenţia că, „dacă statul nu intervine repede (...), atunci sărăcia va fi lăsată moştenire, de copilul sărac de astăzi, generaţiilor viitoare, pentru că sărăcia este strâns legată de educaţie, iar un copil sărac are puţine şanse să performeze”.

S-a tot vorbit, în ţara noastră, în diferite momente ale intervalului ultimului secol, de „generaţia pierdută”. Oare politicienii de azi – care au pâinea şi cuţitul – vor acţiona la timp şi cu forţa necesară pentru a nu repeta situaţia?