Franţa – democraţie sau totalitarism?

 Dorian OBREJA

Franţa – o, Doamne, în câte nenumărate feluri poţi vorbi şi visa despre ea. Amintesc, de această dată, în treacăt, doar ipostaza de fermecător, inegalabil romantism, pentru a mă opri la cea de ţară a unor fenomene care au dus, aici, şi apoi în lume, la schimbări radicale. Este vorba, mai ales, de revoluţia franceză, sintagmă ce defineşte un întreg deceniu (1789-1799), în care s-au desfăşurat multiple revolte sociale şi politice, aflate sub semnul radicalismului, revoluţie ce a afectat şi transformat profund istoria modernă a Franţei, începând şi marcând, pe de o parte, declinul tot mai accentuat al monarhiei şi bisericii, şi, pe de altă parte, apariţia democraţiei şi a naţionalismului. Atunci, în acele vremuri, au căzut Bastilia şi a fost executat regele Ludovic al XVI-lea – simboluri ale absolutismului, feudalismului şi lipsei de „libertate, egalitate şi fraternitate”. Atunci, mai exact în 1792, s-a născut Marseilleza...

Aşa se face că, de atunci încoace, în cele mai multe momente, între Franţa şi democraţie & libertate se pune, apăsat şi cu temei, semnul egalităţii. Desigur, ca în cazul oricărui fenoment sau principiu, regula are şi excepţii. Franţa a cunoscut destule, dar aş alege momente apropiate de zilele noastre.

În 1968, probabil că ultima lună a primăverii a adus cu ea un vânt cu turbulenţe şi consecinţe de  intensităţi nemaivăzute. Pe 12 mai, cehii şi slovacii ar fi trebuit să comemoreze moartea compozitorului Bedrich Smetana; în loc de asta, a început ceea ce avea să fie cunoscut drept „Primăvara de la Praga”, soldată, în august, cu invadarea ţării de trupe ale Tratatului de la Varşovia (mai puţin din România). Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre faptul că, pe 30 mai, pe străzile Parisului, intonând „La Marseillaise”, s-a desfăşurat o demonstraţie uriaşă: erau susținătorii președintelui de Gaulle – acea parte a Franței a cărei voce, cât au durat tulburările și grevele studențești, pe parcursul lunii „mai roşu” a fost aproape neauzită. La început, a fost revendicarea unor viziuni mai liberale în instituțiile superioare de învățământ. În 1958, eroul naţional Charles de Gaulle ajunsese, drept recunoaştere a meritelor sale, preşedintele ţării. Dar trecutul nu putea suplini prezentul. Aşa se face că, deşi în acel 30 mai, de Gaulle declara că nu va demisiona, ci va dizolva Adunarea Naţională şi va convoca alegeri parlamentare anticipate, în aprilie 1969, el va renunţa, totuşi, la funcţia prezidenţială, tocmai ca urmare a protestelor şi semnificaţiei acestora.

Franţa, primăvara lui 2023. Imagini de neuitat din mai toate oraşele, în special din Paris, unde, pe o stradă, se văd maşini incendiate, având pe fundal Turnul Eiffel...

De ieri până mâine, în Franţa trebuia să se desfăşoare prima vizită a noului monarh al Marii Britanii. Vizita a fost amânată; gazdele subliniază că din cauza „furiei sociale contra reformelor privind pensionarea”. Presa engleză vorbeşte chiar de o „revoluţie franceză”, iar Consiliul European critică utilizarea excesivă a forţei faţă de manifestanţi.

Legea privind creşeterea vârstei de pensionare de la 62 la 64 de ani ar fi trebuit să urmeze unui referendum, privind-i pe toţi francezii. Dar mulţi politicieni, în frunte cu Macron, s-au descalificat, preferând adoptarea ei „pe furiş”, doar în Senatul dominat de dreapta. Prevăd că protestele vor continua şi lua amploare, iar Macron va trebui să cedeze şi chiar demisioneze. Franţa are de ales între democraţie şi totalitarism.