O întoarcere franţuzească de 360 grade în doar 3 luni

 

Dorian OBREJA

 

În prima decadă a lui martie a.c., flanam (aşa spun francezii când e vorba de hoinăreală) cu delectare prin Paris, de la Basilique Sacre Coeur, până la Catedrala Notre Dame, şi de la Centrul de Artă şi Cultură Pompidou (plus, desigur, Atelierul lui Brâncuşi, reconstituit în apropierea acestuia), până la Turnul Eiffel şi apoi prin Cartierul Latin, spre Muzeul Luvru, cu opriri îndelungi pe malul Senei, din plăcerea de a o admira, sau din curiozitatea de a descoperi rarităţi pe la tarabele buchiniştilor...Peste tot, lume multă, chiar foarte multă, cu bulevarde pline, bistrouri şi mini-terase arhipline, ţinând cont că vremea era cum nu se poate mai frumoasă. Era Parisul aşa cum îl ştiam, plin de viaţă, zi şi noapte, indiferent că îl străbăteai pe jos sau cu velocipeta (mai târziu i-am spus izoleta) pariziană, care mi-a adus aminte de ricşa indiană...

La două-trei zile după ce am plecat din capitala Franţei, (şi) acolo s-a dezlănţuit infernul cu pandemia.

Cam după o lună, pe blogul său, Matei Vişniec publica însemnări sub un titlu mai mult decât sugestiv – «Plimbare prin Parisul pustiu sau lumea lui Chirico» -, plimbare posibilă, subliniez, datorită legitimaţiei de jurnalist la R.F.I. Desprind fragmente: „Am avut impresia că mă aflu într-un film, sau într-un decor pregătit pentru un film-catastrofă...Marile monumente ale Parisului, fără oameni în jurul lor, par nişte epave, nişte nave eşuate...Întrucât străzile şi pieţele erau pustii, am avut impresia că şi imobilele se vidaseră oameni...Vidul secretă întotdeauna ceava angoasant, ceva ameninţător, cu gust de cameră a morţii, şi din această cauză am avut şi impresia că Parisul avea un aer mortuar. Ceea ce se întâmplă în prezent speciei umane este ceva enorm, grav, halucinant. Când dintr-un oraş lipsesc locuitorii, de fapt, oraşul începe să nu mai aibă sens”.

A mai trecut o lună şi, odată cu domolirea covidului, s-au luat primele măsuri de reducere a restricţiilor.

Dar, abia odată cu debutul lui iunie, Parisul a redevenit (aproape) aşa cum era cum îl văzusem la începutul lui martie. Imaginile făcute publice îl arată chiar supra-aglomerat, cu excepţia teraselor unde ursuleţi de pluş puşi pe jumătate din numărul de scaune obligă la păstrarea distanţei sociale. În trei luni, Franţa, cel puţin ca aspect, a făcut o întoarcere de 360 de grade. Asta după înregistrarea a aproape 200.000 cazuri de infectare şi după circa 30.000 de decese...

Astăzi, este Ziua naţională a acestei ţări, marcându-se căderea Bastiliei (unde mai erau deţinute, la acea dată, doar câteva persoane), care reprezenta simbolul absolutismului. Cu siguranţă, va fi mai puţin fast ca în alte dăţi, fie şi în memoria victimelor amintite, dar şi cu gândul la ceea ce poate urma. Politicienii aflaţi la putere, mai ales preşedintele Macron, continuă să se confrunte cu criza „vestelor galbene” şi multe alte probleme, situaţie în care a decis să „scoată la înaintare” simbolul reprezentat de ex-preşedintele de Gaulle, mai ales că tocmai s-au împlinit 8 decenii de la „Apelul din 18 iunie”, în care cel amintit refuza, în numele Franţei, capitularea.

Apelarea la cel menţionat şi cele spuse de el atunci ar vrea să se constituie într-un mesaj ce să-i facă pe francezi încrezători şi optimişti. Vom vedea, în cei doi ani care mai sunt până la prezidenţialele din Franţa, dacă Macron a avut o strategie bună. Deşi, până atunci, sunt altele, mult mai importante, de văzut...