Pensionarii – povară tot mai grea, dar şi multe voturi

 

Dorian OBREJA

Potrivit datelor oficiale – găsite nu foarte uşor, pentru că principiul transparenţei pare a fi greu de importat de către instituţiile şi funcţionarii din ţara noastră – avem, în România, la ora actuală, o situaţie ce poate fi rezumată după cum urmează.

În 2019, existau 5.157.000 de pensionari, în scădere cu 50.000 faţă de anul anterior – cifră ce mi se pare foarte mare (ţinând cont că din această categorie ieşi doar într-un anume fel, ireversibil...). Pensia medie lunară era de 1.292 lei, iar cea minimă depăşea, foarte puţin, suma de 700 lei. În zona salariaţilor activi, se putea vorbi de o cifră de peste 5.500.000, de un salariu mediu net de 3.179 lei şi unul minim, tot net, de 2.080 lei.

Pe un anume plan, raportul „susţinerii” pensionarilor de către angajaţi s-a schimbat de câteva ori în ultimii 30 de ani. În 1990, un salariat „plătea” pensia a 0,43 persoane; în 2010, cifra crescuse la 1,26 persoane, în 2014, scăzuse la 1,17, iar acum se situează din nou sub 1.

Nu acesta e însă fondul problemei, şi nici subiectul central al acestor rânduri, ci, după cum rezultă şi din datele prezentate mai la început, evidenta discrepanţă între veniturile angajaţilor şi cele ale pensionarilor, cei dintâi având, netul mediu de două ori şi ceva mai mare ca al celor din urmă şi netul minim de aproape 3 ori!

De-a lungul ultimelor trei decenii, mai toţi politicienii care au făcut legi ori s-au perindat la guvernare au avut percepţia că, ieşind la pensie, necesităţile unei persoane scad la jumătate, ceea ce ste cu totul fals. În paralel, ei s-au pus la adăpost de nefastele urmări ale unei asemenea logici strâmbe, prin tot soiul de pensii speciale. Potrivit unor informaţii, în 1989, raportul pensie salariu era între 54,3 la sută şi 65,8 la sută; astăzi, el este de 49,9 la sută. Fără comentarii! Mă abţin şi de a la face lucruri absurde, precum comparaţia între salariile şi pensiile românilor şi cele ale persoanelor din multe alte ţări ale U.E.

Să nu ne închipuim că ceea ce s-a întâmplat anul trecut în domeniu – votarea şi chiar promulgarea unei noi legi a pensiilor, prin care acestea urmau să crească – şi încă semnificativ, mai precis cu 40 la sută – s-ar fi datorat trezirii politicienilor la realitate. Adevărul este altul, pe cât de simplu, pe atât de cinico-pragmatic: la momentele votării şi promulgării legii, se apropiau alegerile locale şi legislative. Acum (dacă virusul covidian se va linişti şi nu va recidiva), acestea sunt şi mai aproape. Or pensionarii reprezintă hai să nu zicem 5, dar 2-3 milioane de votanţi, ceea ce poate decide câştigătorii scrutinurilor! A nu onora angajamentul faţă de ei ar duce la daune majore, comensurate în procente pierdute, pentru cei care se vor afla la acel moment la butoanele puterii...

Ar mai fi 3 luni până ca legea să se aplice (în fine, ea trebuia, iniţial, să intre în vigoare exact acum un an) . Dar, şi cu scuza că pandemia a afectat grav bugetul, se înmulţesc semnalele că, pentru a se evita riscul sustenabilităţii finanţelor publice, această aplicare s-ar putea amâna (dacă trec alegerile, sine die...), ori face doar etapizat sau/şi parţial. Cine va trăi – inclusiv sau mai ales dintre pensionari -, va vedea ce se va întâmpla.