Stadion de mărgăritar pentru o echipă de eşalon secundar!

 Dorian OBREJA

Când mi-am propus abordarea subiectului din editorialul de astăzi, nu excludeam posibilitatea  „să-mi ridic în cap” o mulţime de iubitori ai ceea ce se numeşte, din motive pe care le consider subiective, sportul-rege – adică fotbalul. Documentându-mă, însă, temeinic, mi-au dispărut îndoielile (veţi vedea de ce, când vom ajunge la capitolul suporteri).

Fără a mă număra niciodată printre fanii...fanatici ai disciplinei sportive amintite, poate mai mult din patriotism local, dar şi din nostalgia unor vremuri în care această disciplină nu era echivalentă cu goana după profit, cu spălarea de bani şi mercenariatul, îmi aduc aminte, cu oarece mândrie, de vremurile în care Iaşul – prin nume precum Alexandrescu, Constantinescu, Deleanu, Romilă, Ianul, Simionaş – însemna un punct de referinţă pe harta fotbalistică a ţării.

Vremea a trecut, echipa-fanion şi-a mai schimbat numele, antrenorii, a mai suit, a mai coborât. Ultima coborâre – pe 16 mai a.c., când Poli a retrogradat matematic în Liga 2 cu o rundă înainte de finalul sezonului. De aici, o stare de incertitudine privind viitorul formaţiei. Cu datorii de circa 2 milioane euro, nu există siguranţa înscrierii în eşalonul secund, existând şi varianta de rezervă a intrării în Liga 4, sub numele de CSM. Deocamdată, s-au produs schimbări pe la vârful conducerii, rămâne de văzut ce va putea face aceasta. Poate mult, ţinând cont că, în ciuda picării din Liga 1, în prima săptămână din iunie, CL a alocat aproape 7 milioane lei pentru echipă! Greu de crezut, dar adevărat...Adecvat comentariul unui politician (dintr-un partid de la guvernare, inclusiv locală!), care declara că „după o retrogradare ruşinoasă, ieşenii plătesc factura pentru incompetenţa unei echipe manageriale...”.

De fapt, aici e punctul central şi nodul gordian al subiectului. Mă gândesc şi eu, ca tot omul, de ce Iaşul trebuie să aibă o echipă de fotbal finanţată de municipalitate şi nu de un om (sau grup de oameni) de afaceri? Parafrazându-l pe Caragiale, mă întreb: de ce să nu avem şi noi becalii noştri?

Pantru că, trebuie să ştiţi, o echipă de fotbal costă foarte mult. Salariile jucătorilor şi antrenorilor, deplasări, nocturna (o investiţie de circa 3 milioane euro, ale cărei becuri s-au stins în vremea unui meci, făcând gazdele să piardă cu 0-3!), întreţinerea stadionului. Ei, c-am ajuns şi aici, ştiţi ce capacitate are actuala arenă, onorant denumită „Emil Alexandrescu”? Puţin peste 11.000 locuri. Dar ştiţi care e media spectatorilor ce vin la meciuri? Ceva între 2.700 şi 3.800. În asemenea condiţii e clar că nu stau toţi comod în tribune, mai ales în pandemie, de unde şi apariţia unui proiect halucinant: un nou stadion, cu 25.000 locuri, costând „doar” între 50 şi 100 milioane euro. Şi denumit, ţineţi-vă respiraţia, „regele Ferdinand” – cred că e o greşeală, or fi vrut să spună „Rio Ferdinand”, vestit fotbalist britanic, că nu văd legătura, decât lingvistic, între un stadion destinat sportului-rege şi un monarh.

Ar mai fi multe de spus, dar prefer să închei, întrebându-mă, ca un om normal: dar în oraşul ăsta de ce nu se preferă alocarea de bani pentru sănătate, educaţie şi cultură?