Tot mai multe canale tv. Tot mai slabe...

 Dorian OBREJA 

Din când în când, dacă televizorul îmi este deschis, acesta se închide singur, temporar, pentru actualizare. Ceea ce însemnă – de acum am învăţat – adăugarea unui nou canal tv. Aşa se face că, de curând, am depăşit suma de 200. Cu toate acestea, sunt multe momente, poate prea multe, pe parcursul unui interval de 24 de ore, în care nu ai ce să vezi, fiind silit a alege între varianta revederii unui film sau documentar (despre acestea din urmă, numai cuvinte de laudă pentru originalitate, calitate şi profesionalism), ori, încă şi mai bine, a răsfoi sau citi o carte...

Nu pot fi considerat un caz izolat, atâta vreme cât cifrele referitoare la audienţa televiziunilor indică o scădere masivă. În glumă, aş spune că blestemul presei scrise, care s-a văzut detronată şi diminuată cantitativ de segmentul video al media, a prins, şi acum cel din urmă se vede detronat şi diminuat de către internet.

Redevenind serios şi revenind la cifre, deja în 2020 bilanţul arăta, pe ultimii cinci ani, o scădere de peste un milion de privitori. Iar fenomenul a continuat şi în ultimul an şi jumătate, când au „dispărut” între 5 şi 8 la sută dintre telespectatori - cu toate că evenimente precum pandemia sau, mai recent, conflictul armat de la graniţa de nord ar fi fost, teoretic, de natură să îndemne lumea a sta mai mult în casă şi a privi mai mult la micile sau marile ecrane.

Fenomenul este, în aparenţă, greu de explicat, ţinând cont de circumstanţe, mai ales de faptul că suntem într-o ţară care, până în 1989, avea o singură televiziune, cu 2 ore de program pe zi, iar acum numără aproape o mie (cel puţin, atâtea sunt înregistrate la CNA), cu programe non-stop.

Dar, pe de o parte, s-a schimbat componenţa audienţei. Rămân tot mai puţini cei crescuţi în vremurile unei singure televiziuni şi sunt tot mai mulţi cei născuţi (şi crescuţi, inclusiv în sensul de educaţi) cu sute de programe. Ultima categorie, în afară de devenirea majoritară, are şi cel mai puţin chef de un program impus (de televiziuni), preferând libertatea de a-şi face singuri programul, inclusiv în ceea ce priveşte activităţile de informare şi divertisment prin intermediul unui ecran.

Dar nu acesta este principalul motiv al diminiuării audienţei. Ci acela al scăderii calităţii emisiunilor (cele mai multe, trase la xerox după cele străine), la care se adaugă (îndeosebi în cazul aşa-numitelor televiziuni de ştiri) scăderea credibilităţii. Acestea sunt generate, la rândul lor, de scăderea calităţii celor care lucrează în domeniu (mulţi învăţând meserie la locul de muncă, parcă ar fi vorba de strungărie), şi scăderea credibilităţii invitaţilor (nu puţini dintre ei cu stagii la răcoare sau cu dulapurile pline de schelete).

De fapt, numărul mare – şi în creştere continuă – al televiziunilor poate crea o impresie falsă; pe piaţă contează doar cinci dintre ele (printre care, dramatic, nu se regăseşte cea publică, marea perdantă a competiţiei), care deţin peste 60 la sută din cota de audienţă & publicitate. Creşterea de care aminteam este generată de doi factori. Cel dintâi ţine de interese: orice televiziune, chiar şi mică, poate avea clienţi/invitaţi/sponsori care doresc să apară într-o lumină cât mai bună, sau să fie „albiţi” de petele lăsate de alte canale. Cel de al doilea e legat de modă; până într-o vreme, era trendy să te lauzi cu maşina, amanta, iahtul sau elicopterul, acum e „uau” să te prezinţi ca patron de televiziune, chiar dacă aceasta e de apartament şi urmărită doar de rudele şi prietenii patronului şi ai invitaţilor...Vom trăi şi vom vedea ce se mai întâmplă în această zonă.