Ultima călătorie într-un Paris tot mai cernit

 

Dorian Obreja

Unul dintre visele mele cele mai însemnate a fost să văd Parisul. Aşa de tare am visat asta, încât, în tinereţe, la începutul anilor 80, când a ajunge acolo era aproape cu neputinţă (în afara celor fugiţi sau trimişi...), încât m-am înscris şi am participat la un concurs al cărui nume îl trec sub tăcere, dar al cărui premiu I era de...vis: la alegere, o săptămână la Paris sau pe Valea Loarei... Împreună cu coechiperii (toţi trei absolvenţi, din serii diferite, a Liceului „Negruzzi” din Iaşi), mai întâi am învins, ieşind pe primul loc, iar apoi am fost înfrânţi: s-a decis o excursie colectivă şi educativă, în ţări socialiste, pentru cele 4 echipaje ajunse în finală...

Noroc de faptul că s-au schimbat cadrele, în decembrie 89. Aşa am putut să răspund unei invitaţii, în 1997, şi să văd prima oară capitala Franţei, şi apoi alteia, un deceniu mai târziu, şi s-o revăd.

Dar visul nu mi se îndeplinise. Tânjeam la el nu pentru că era supranumit „oraşul luminilor”, ci pentru calitatea de „oraş al îndrăgostiţilor”. Vizitarea lui în această ipostază, plănuind cu perechea ta ce veţi face şi, apoi, împărtăşind cu ea bucuria celor făcute, mi se părea incomparabilă cu orice altceva. Şi, în excursia efectuată în urmă cu o lună (la mustaţă, cu puţin timp înainte de izbucnirea nebuniei numite covid-19), am constatat că, măcar în privinţa celor amintite în paragraful din urmă, am avut dreptate. Nu e însă aici şi acum locul unor efuziuni lirico-sentimentale. Doar atât pot spune: da, Parisul încă mai este oraşul iubirii...

La vârsta mea, ar fi nerealist să plănuiesc încă o vizită în oraşul de pe Sena. Aşa încât retrăiesc/retrăim, aproape zi de zi, amintiri din cea de pe urmă, şi mă bucur/ne bucurăm de ele...Mai este, însă, un motiv pentru care, din planurile pentru un timp realist ca viitor, lipseşte acest obiectiv.

Fie că vrei, fie că nu, faci comparaţii. Exceptând latura „de inimă”, Parisul din 2006 mi s-a părut a fi decăzut faţă de cel văzut cu un deceniu înainte. Şi acum îmi amintesc, oripilat, de corturile comerciale care tronau pe o latură a Catedralei Saint-Coeur, de cazanele cu porumb fiert situate la intersecţii centrale, de ritualuri woodoo şi de prosternări pe covoraşe în centrul oraşului. În 2020, imaginea de coşmar a Catedralei Notre Dame e greu de uitat. Dar şi mai greu efectele a ceea ce aş numi dughenizarea şi orientalizarea Parisului, plus prezenţa chivuţelor (îmbrăcate „civil”) în curtea Muzeului Luvru, pentru a cerşi, respectiv blestema, dacă demersul lor nu avea succes. Dacă adaug la asta şi „dubaizarea” – la care mă voi referi cu un alt prilej -, atunci nu pot trage decât pesimista concluzie că, peste o vreme, Parisul ar putea deveni victima unei globalizări fără sens; deja el are nu doar o „mare sinagogă”, ci şi o „mare moschee”, pe lângă cele peste 2.500 mai mici (în Franţa, cu mult peste 10 la sută din populaţie e musulmană...). În schimb, proiectul nerealizatei constituţii a UE a „omis”, dacă memoria nu mă înşală, în principal din vina unui preşedinte francez, rădăcinile creştine ale Europei.

 

P.S. Cernit mai înseamnă ceva, anume înnegrit, lucru tot mai vizibil pe străzile pariziene, şi e un alt motiv pentru ca oraşul să devină tot mai puţin al luminilor, tot mai puţin frecventabil...