23 August, ziua în care România defila cu frică și loialitate

 * dincolo de paradele fastuoase, 23 august însemna frică, obligație și spectacol impus * ceea ce astăzi e doar o dată uitată în calendar, în comunism era ziua în care întreaga țară trebuia să bată pas de defilare la ordinul Partidului

Pentru România comunistă, 23 august nu era doar o sărbătoare națională – era momentul suprem de propagandă, când regimul își etala puterea și cerea supunere totală. Oficial, ziua marca actul de la 23 august 1944, când Regele Mihai l-a arestat pe Ion Antonescu și România a întors armele împotriva Germaniei naziste. În realitatea comunistă însă, evenimentul a fost confiscat și transformat într-o sărbătoare a „eliberării prin Partid”, o lecție anuală de loialitate și conformism.

Mobilizare totală, frică generalizată

Pregătirile începeau cu luni înainte. Școli, fabrici, universități, sate întregi erau puse la muncă pentru scenarii, pancarte, lozinci și repetiții. Nimic nu era lăsat la întâmplare. Un pas greșit în defilare, o față neluminată de entuziasm sau o strigare mai slabă de slogan putea însemna probleme: pierderea serviciului, anchete, stigmatizare.

Pe străzile marilor orașe, sute de mii de oameni defilau în fața tribunei oficiale, sub ochii vigilenți ai activiștilor de partid. Militarii deschideau spectacolul, urmați de muncitori, țărani, sportivi și pionieri. Toți cu flori, pancarte și stegulețe, toți obligați să pară fericiți. România părea o imensă scenă unde fiecare juca rolul impus de regim.

 

Bucurie și constrângere în aceeași zi

 

După ore întregi de lozinci și marșuri, începea partea „veselă”: petreceri câmpenești, muzică populară, vată de zahăr și grătare. Pentru copii, era o ocazie să primească dulciuri rare. Pentru adulți, un pretext de socializare. Dar bucuria avea mereu un gust amar: nimeni nu participa de bunăvoie. Sub mască, toți știau că era o obligație politică, nu o sărbătoare autentică.

„Mergeam la defilare, că așa trebuia. După aia, da, ne distram la iarbă verde. Dar era clar că mai întâi trebuia să arătăm ce vrea Partidul”, își amintește Maria Donose, o fostă pionieră.

Generații care uită, generații care nu pot uita

Astăzi, 23 august nu mai spune mare lucru tinerilor. Pentru unii, e doar o dată din manual, pierdută între bătălii și tratate. Pentru cei care au trăit acele vremuri, e o rană dublă: amintirea fricii și nostalgia după rarele momente de comunitate. „Atunci scandam lozinci de slavă, acum scandăm nemulțumiri. Diferența e că atunci conta, acum nu schimbă nimic. Fiecare epocă își are minciunile ei”, rezumă tranșant Constantin Dima, un pensionar octogenar.

 

Lecția amară a unui calendar politizat

 

Moștenirea lui 23 august rămâne o lecție dură pentru România: cum istoria poate fi confiscată și rescrisă, cum bucuria colectivă se poate transforma în spectacol impus și cum libertatea devine fragilă atunci când e înlocuită cu frica.

Astăzi, data nu mai este marcată în calendarul oficial. Dar pentru cei care au trăit-o, 23 august rămâne simbolul perfect al comunismului românesc: un amestec de frică, minciună și festivism, servit ca adevăr absolut unei națiuni obligate să aplaude.

Maura ANGHEL